marți, 12 noiembrie 2013

Apăsătoarele amintiri

Suntem la mijloc de noiembrie și viile au fost culese cam de multișor. Mustul este acum vin înăsprit, pe cale de a deveni acea băutură diplomată, discretă și tenace care te farmecă, te alintă și în final te trosnește cu măiastra lovitura a celor 3 Î: împleticește limba, înmoaie genunchii și îmbârligă ideile. Dar te face să te simți de milioane. Chiar dacă a doua zi nu-ți mai aduci aminte ce naiba ai făcut cu savarinele cumpărate aseară și de ce ai frișca pe fund și ambalajul în buzunar … 

Acum aproape o lună am fost la Panciu. Tatăl meu este din micuțul orășel vrâncean. Așa se explică faptul că prin venele mele curge 50% vin și 50% cafea. Și poate și un strop de țuică, de la prunele din Vâlcea, de unde este mama. Și nu, nu sunt extraterestru. Dar nici prea cu picioarele pe pământ. Să nu divagăm, însă.

Tata era un fel de Ionică a lui Creangă. Pe vremea copilăriei lui, Panciu era o comună alcătuită din mai multe sate iar tata locuia în cel numit Crucea de Jos. De fiecare dată când pleca de acasă și mergea spre centru, lua cu el un ciomag cu care zgândărea pe la garduri toți câinii din Panciu și nu se lăsa până când lătratul lor nu se auzea hăt departe, la Focșani. Sau la Soveja, că tot 50 de km sunt. „Iar trece nebunu lu Chiper!” spuneau vecinii. Toți îi știau programul zilnic după cum începea Uvertura canină în Crucea de Jos și se continua crescendo până la statuia din centrul comunei. 

Odată găsise niște cartușe rămase din război și împreună cu câțiva prieteni făcuseră un foc și începuseră să arunce cartușele în flăcări. Bubuiturile băgaseră spaima în toți cei din Cruce, care fugiseră să se ascundă pe unde au văzut cu ochii. Adică în vie, că alte opțiuni nu prea aveau. Bunica a nimerit, din grabă și lipsă de inspirație … sau de noroc! … în cea mai proaspătă și usturătoare tufă de urzici. Oricât de calm ai fi … iar bunica era de un calm monumental … când toată pielea îți arde și capătă o culoare stacojie absolut îngrijorătoare, nu prea mai ai chef de glume. Când s-au dumirit că nu sunt nici nemții, nici rușii, ci propriile progenituri puse pe șotii, cred că vă dați seama cam ce s-a întâmplat. Și cui i-a dogorit fundul cel mai tare.

Prin anii 90, când s-au dat înapoi pământurile vechilor proprietari, tata a recuperat via bunicului. Bineînțeles că nu în locul original, ci împărțită cam ca în schițele lui Caragiale: „20 de rânduri la primărie, 15 rânduri la prefectură, 18 rânduri la școala de fete …”. Doar că în cazul nostru, denumirile erau mai autohtone: „La Canal”, „La Tractoare”, „În Țarnă”. Oricum, începând din acel fatidic moment, părinții mei și-au stabilit cartierul general la Panciu, din martie până târziu în noiembrie. La început, mama nu avea nici cea mai vagă idee despre cultivarea legumelor și altor variate verdețuri aromate. Dar, încet, încet, a învățat iar recolta de roșii, fasole, ardei, vinete, ceapă și varză, la care mai adăugăm cu generozitate și fără nici cea mai falsă modestie, morcovul, leușteanul, pătrunjelul și cimbrul, era atât de frumoasă că vecinii începuseră să-i ceară sfaturi. Mama devenise peste noapte magicianul legumicultor.

Sursa aici
Tata, pe de altă parte, se ocupa de vie. La asta se pricepea, n-am ce zice. Doar era fiu de podgorean. Nu de via din câmp. Aia era treaba profesioniștilor. Noi, cei din liga amatorilor, dădăceam via din curte. După ce fusese lăsat fără vie, bunicul plantase pe trei sferturi din suprafața curții aproape toate soiurile de struguri care viețuiau pe meleagurile păncene: aligote, fetească, pinot gris, pinot noir, merlot, băbească, coarnă, perlă, ceasla, muscat hamburg … Or mai fi fost și altele dar oricât s-a străduit tata să mă învețe, ce-mi intra pe o ureche o zbughea iute pe cealaltă.

Eu aveam o socoteală neîncheiată cu neamul strugurilor. În urma unei practici agricole nefericite, petrecută pe la Zimnicea, unde m-am îndopat la propriu cu cea mai delicioasă afuzalie pe care am mâncat-o vreodată, bietul meu ficat a fost făcut KO de prea puțin amabila hepatită A, care m-a ținut pe tușă un an de zile. Mi s-a interzis cu desăvârșire să mă ating de cartofii prăjiți, de ciocolată și de cafea, cei trei Cavaleri ai Apocalipsei gastronomice cărora nu pot să le rezist nici în ziua de azi. Prin urmare, cât timp am zăcut în spital într-o stare de oboseală de-mi auzeam creierul scârțâind în încercarea disperată de a râșni măcar un gând cât de cât logic, am ajuns la concluzia că vinovați de tot dezastrul ăsta existențial sunt … strugurii!!! Și din acel moment, am jurat că nu voi mai mânca niciodată aceste diabolice și ispititoare fructe. Până când am descoperit un butuc de muscat hamburg pierdut într-o mare de merlot. Un ciorchine deșirat, cu boabe mari, negre, rotunde, cu un parfum ușor amărui și un gust divin. Am devenit pe loc fan. 

Tata a încercat să mă coopteze în echipa viticultorilor amatori. Pentru cei care nu știu, via este mai ceva ca un copil. Trebuie îngrijită, răsfățată, protejată. Începând din primăvară și până toamna, la cules, via trebuie tăiată, legată, prășită, stropită, iar legată, iar prășită, iar stropită, și tot așa până când de sub frunzele încurcate prin sârmele șpalierilor se ivesc ciorchinii pântecoși, îndesați și plesnind de dulceață. Ei bine, după câteva încercări dezastroase de a pune în practică învățăturile lui Nicolae Voievod către fiica sa Monica, mai precis după ce am chelit vreo două rânduri de vie și m-am chinuit să leg ce mai rămăsese, tata mi-a spus:
-  Nu mai bine te duci tu să faci niște scovergi cu maică-ta?
N-a trebuit să-mi spună de două ori. Nu le-am făcut … scovergile … dar le-am mâncat. 

Mai toată ziua bântuiam prin via de la câmp. Cât vedeai cu ochii, pe toată distanța dintre Panciu și Focșani, erau numai rânduri, rânduri de vie. Din loc în loc se înălța câte un nuc, precum o dansatoare de flamenco ce-și răspândise de jur împrejur fusta verde și înfoiată. Era liniște în vie. Din când în când se mai auzea câte o voce sau mai hârâia motorul vreunui tractor care trăgea după el o benă plină cu struguri proaspăt culeși. Era liniște iar aerul era curat și plin de aroma aceea subtilă a viței proaspăt rupte. Îmi plăcea să iau câte un bob din fiecare soi de strugure pe care-l vedeam în vie.
- Uau … ăsta e bun de tot, dulce și aromat. Cum zici că-i spune?
- Ceasla, îmi răspundea tata agale.
- Bun de știut. Îh! … ăsta parcă-i apă cu zahăr îmbuteliată într-o boabă cât o mărgică.
- Aia e fetească.
- Interesant, dar nu mulțumesc! Cum naiba poți să mănânci din ciorchinele ăsta? Boabele sunt așa îngrămădite de  parcă-s japonezii în metrou.
- Asta pentru că e strugure de vin, nu de masă, mă lămurea tata răbdător. Se cheamă a-li-go-te.
- Super! Acum știu cum se desparte vinul în silabe.
- Ha! Ha!
 
Sursa aici
Obișnuiam să merg la Panciu în week-end-uri. Veneam seara de la gară spre Crucea de Jos, prin vie. Era drumul cel mai scurt. Mi-era un pic teamă, nu de oameni ci de umbrele pe care înserarea le alunga dinspre vie de-a latul drumului. Mai ales că tata îmi povestise despre casa bântuită a preotesei, care chiar dacă era pe strada principală, tot îmi dădea oareșce fiori pe șira spinării. De multe ori încercam să-i surprind pe ai mei, venind neanunțată. Doar că Arin, cățelul nostru tărcat și nebun, zbura peste gard, îmi ieșea în cale și-mi sărea în brațe. Când îl vedeam venind, trebuia să mă ancorez zdravăn ca să nu mă dea cu noada de pământ. Normal că toată surpriza se ducea pe apa Sâmbetei din pricina tărăboiului iscat de Arin.

Într-una din serile când venisem pe nepusă masă și încercam din răsputeri să fac și eu o surpriză mai de Doamne ajută, Arin a reușit performanța de mă trânti în mijlocul drumului. Normal că i-am trântit și eu vreo două de dulce, niscai înjurături din acelea meșteșugite de-ți merg la suflet și provoacă uscarea instantanee a verzelor din grădină. De peste gard s-a ițit un fes alb tivit cu o bandă lată albastră iar sub el figura zâmbăreață a tatălui meu.
- Iar? m-a întrebat compătimitor.
- Tu ce crezi? Ăsta nu se mai vindecă.
- Mie mi se pare destul de șocat. Grozave înjurături!
M-am ridicat din praful drumului, mi-am cules geanta din șanț și i-am arătat lui Arin poarta deschisă:
- Marș acasă, spărgător de surprize ce ești!
Credeți că a intrat pe poartă? Aiurea! A sărit gardul. Ca de obicei. 

Toamna, după cules, era veselie maximă. După ce adunam bruma de struguri din curte, urma procesul meticulos de transformare a lor în vin. Pentru asta era nevoie de două ustensile magice numite zdrobitor și teasc. E adevărat că sună a instrumente de tortură, dar dacă vrei să storci și ultima picătură de licoare din boabele încăpățânate, nu prea ai cum să umbli cu delicatețuri. Zdrobitorul era un fel de roabă cu manivelă. Trebuia să dai strugurii mai întâi prin el, ca să-i amețești bine înainte de a le aplica lovitura de grație. Apoi îi aruncai în teasc și îi strângeai zdravăn până când nu mai rămâneau decât niscaiva vreascuri din care cu multă bunăvoință mai scoteai ceva tescovină. Lichidul obținut cu atâta trudă era apoi lăsat la fiert în două butoiașe, în holul de la intrare. Nu era mult dar era buuuuuuun și era făcut de noi.

Mustul era negreșit acompaniat de o friptură de berbecuț pregătită la marea artă. Pastrama, lăsată la marinat o noapte întreagă, era pusă pe grătarul făcut în curte, să se rumenească pe îndelete. Arin o lua razna. Oricât aș fi încercat să-i spun că are și el porția lui, nu avea ochi decât pentru carnea care sfârâia pe grătar. Se plasa în pole position și trebuia să-l ții cu toată forța de care erai în stare, altfel se ducea naibii toată bucătăreala. Monitoriza fiecare mișcare a tatălui meu, fiecare reașezare strategică a fripturii pe jeratic. Iar când mama lua minunea aburindă și o punea pe fundul de lemn împreună cu o piramidă de căței de usturoi și o mămăligă pântecoasă și aurie, o luam toți razna. Ne năpusteam asupra bucatelor savuroase mai ceva ca tătarii asupra Moldovei. 
 
Sursa aici
Au trecut ceva ani de-atunci. Nu am mai pus piciorul în micuța localitate vrânceană de trei ani. Prea multe amintiri. Tot ce mă mai leagă de Panciu este o casă în paragină și o grădină care arată ca o junglă. Totul are un aer trist, nostalgic, ca în ultimul volum din „La Medeleni”. Stau în fața porții și mă gândesc că cei de care îmi aduc aminte atât de viu și atât de amănunțit …  nu mai sunt. Dar, în același timp, sunt recunoscătoare pentru toate acele clipe fantastice pe care le-am trăit aici, alături de acei oameni neasemuit de dragi. Și de acel cățel nebun și adorabil. 

Pe ecranul minții mele, curtea arată așa cum era ea în vremurile bune. Cu mama îngrijind tufa de bujori albi de lângă poartă (pe care, apropo, tata a avut grijă să o aplatizeze printr-un plonjon neprevăzut și de neevitat) și cu tata stând pe treptele de la intrarea în casă și adresându-le vecinilor, care treceau pe stradă, celebra lui întrebare: „Care mai e viața dumitale, Ioane?” Lângă el, Arin se chinuie să scape de fesul alb cu albastru pe care tata i l-a îndesat peste urechi.

Sunt un om tânăr dar cu multe amintiri. Banale, uneori enervante, dar întotdeauna cu personalitate. Am încercat să le închid pe cele triste în spatele unor porţi grele, atât de grele încât să nu le pot clinti din loc în nici un fel. Aşa nu mai am nevoie de cheie. Cheile se rătăcesc mereu iar eu nu vreau ca amintirile să rămână pe vecie întemniţate. Ştiu că, din când în când, inevitabil, porţile se vor deschide singure. Aş prefera să nu o facă. Dar amintirile sunt niște mici Houdini. Evadează de oriunde le-ai îndesa și încep să tropăie dornice de atenție: „Uită-te la mine … sunt aici … hei … nu întoarce capul … iuhu … m-am întors … nu scapi tu așa ușor de mine …” Și o țin tot așa până când te apucă pofta de a le învineți ochii. Dacă ar avea …
 
Îmi place să-mi aduc aminte din când în când, dar nu prea mult și nu prea des. Cu măsură. Ca astăzi. Și cu un strop de umor. E mai ușor de suportat. Unele amintiri sunt precum algocalminul. Amare dar bune de pus pe rană. Altele sunt precum savarinele. Dacă frișca nu e bună, te alegi cu o alergie de-ți blestemi zilele. Și mult timp de atunci încolo n-o să te mai apropii de ele. Unele amintiri sunt precum picăturile de ploaie care se strecoară parșive pe sub gulerul cămășii. Te înfrigurează și te încremenesc. Altele sunt asemenea unui pulover moale și pufos. Te învăluie, te alină și-ți încălzesc sufletul. 

Iubesc prezentul şi nu prea îmi place să mă uit în urmă. Prezentul doare năvalnic, înflăcărat şi furios, îi pot face faţă, pe când trecutul doare mocnit, surd şi devorator. 

Dar oare ceea ce ne amintim, chiar așa s-a întâmplat? Sau, cum zice Carlos Ruiz Zafon în „Marina”:
 „Uneori, lucrurile cele mai reale se petrec doar în închipuire. Nu ne amintim decât ceea ce nu s-a petrecut nicicând.”

Oare!?

Sursa aici





luni, 23 septembrie 2013

Cu umor … despre succes

Articol scris pentru Coaching Support Group Bucureşti.

Prima intalnire a CSG de dupa vacanta de vara l-a avut ca invitat pe Andrei Rosu. Nici ca se putea o alegere mai potrivita pentru a reporni motoarele lasate la ralanti si a trezi mintile ce inca mai valseaza printre amintiri exotice.

Andrei Rosu a fost absolut savuros, cu un discurs amuzant, nu de putine ori autoironic si cu o naturalete de invidiat. Ma uitam la oamenii aflati in sala cu cata placere il ascultau si cum incearcau sa traiasca alaturi de el aventurile de la Polul Nord sau din Australia. Sa-si imagineze frigul cumplit sau sa simta epuizarea unui maraton de 21 de ore.

Andrei Rosu a spus la un moment dat ca timpul este singura resursa distribuita democratic pe glob. Fiecare dintre noi dispune de aceleasi 24 de ore. Ce facem cu ele depinde doar de noi. Unii le folosesc in mod „productiv” jucand carti pe Facebook, altii, in acelasi interval de timp, descifreaza structura genomului uman. De … fiecare cu ce-l doare, cum bine spune romanul. Noi suntem cei care alegem cum sa ne petrecem aceste 24 de ore. Iar alegerea este in functie de ceea ce ne dorim cel mai mult, de scopul pe care il dam existentei noastre, de ceea ce ne face sa zambim si sa ne simtim impliniti.

Citeşte continuarea aici .

Sursa aici


joi, 5 septembrie 2013

Vacanțe ... aproape uitate (3)



„Amintirea... o muzica ce ne vine de undeva, de dincolo de orizont”

Garabet Ibrăileanu

Dragostea durează trei ani, minunile durează trei zile. Ce-ar fi să vă plictisesc și cu o a treia parte a articolului despre vacanțele aproape uitate. Dacă nu ați căscat zdravăn la primele două episoade, sunteți invitați să o faceți acum. Fără jenă și fără fereală. 

O scurtă paranteză. Mă gândeam la expresii legate de numărul trei. Zilele trecute am cumpărat o carte, pe care îmi doream mult să o citesc, „Grădina uitată”, de Kate Morton. Am deschis-o și chiar pe prima pagină se află un citat care spune așa: „Trei este numărul timpului, căci nu vorbim noi despre trecut, prezent și viitor? Trei este numărul familiei, căci nu vorbim noi despre mamă, tată și copil? Trei este numărul zânelor, căci nu le căutăm noi printre stejari, cenușă și spini?”. Coincidență? Nicidecum!

Nu intenţionam să mai scriu despre vacanţe, dar pentru că suntem abia la început de toamnă, unii dintre noi taman acum se pregătesc de concediu iar cheful de muncă bântuie încă undeva dincolo de Calea Lactee, orb şi surd la chemările mele disperate (aiurea!), m-am gândit să mai stârnesc un pic praful de pe amintiri. Nu de alta, dar ştiţi cum se spune: „Cheful vine mâncând”.  

În anii 80, ne petreceam vacanțele fie în fața blocului, fie la bunici, la țară. Fiecare după cum îi era norocul. Bunicii mei fiind tot în București, eram mereu clienta strigătelor indignate ale vecinilor, cărora le tulburam liniștea cu jocurile noastre războinice desfășurate de jur împrejurul blocului. Nu aveam nimic de văzut la televizor, nu existau calculatoare iar de Internet abia dacă auziseră americanii, așa că ne petreceam majoritatea timpului pe stradă, pe garduri sau în pomi. Alergam cu bicicletele, cu rotilele (strămoșul rolelor) sau, pur și simplu, alergam. Sau citeam. La greu! Orice găseam, cărți, almanahuri, reviste de benzi desenate. Orice! Și, credeți-mă, că pe vremea aceea era al naibii de greu să pui mâna pe o carte bună. 

O variantă excelentă de a-ţi petrece vacanţa erau taberele. Nu doar pentru că plecam în locuri superbe (pe munte, de obicei), împreună cu prieteni dragi, ci şi pentru că învăţam să mă descurc singură, mai ales din greşelile prosteşti pe care le comiteam pe bandă rulantă. Bine că le-am făcut în copilărie şi nu mai târziu. Exact ca pojarul. Aşa am învăţat că nu e bine să-ţi laşi portofelul cu bani pe pat, într-o cameră cu zece copii, nu toţi la fel de tăntălăi ca tine. Că e indicat să ai grijă ce mănânci înainte de a pleca pe munte, dacă nu vrei să alergi panicat după un buşchete mai stufos şi să foloseşti frunzele care-ţi vin la îndemână (unele nu sunt deloc prietenoase). Că nu întotdeauna într-un rug de zmeură găseşti doar zmeură. Şi că zmeura sigur nu mormăie. Că e mai uşor să urci decât să cobori de pe munte (încercaţi să o luaţi la vale pe grohotiş … ). Că e bine să te uiţi pe unde calci, pentru că nu ştii când îi vine cheful unei vipere cu corn să se lăfăie la soare în mijlocul drumului. Că la munte întunericul se lasă brusc şi dacă nu ai o lanternă la îndemână ai toate şansele să îmbrăţişezi cu drag primul brad pe care nu-l vezi în cale. Că pietrele de pe fundul pârâului sunt al naibii de alunecoase iar căzăturile pe noadă te seacă la suflet. Şi multe altele … O, Doamne!

Sursa aici
Iubeam taberele. Dimineaţa la şase eram în picioare. Îmi plăcea să văd cum se ridică ceața dintre brazi, să ascult liniștea din preajma zorilor și să respir aerul rece și tare, cu parfumul acela inconfundabil de cetină și fum de lemne. În tabăra de la Tuşnad, spre exemplu, aveam de mers o oră de la căbănuţa unde eram cazaţi şi până la restaurantul unde mâncam. Dar nu ne-am plâns nici măcar o secundă. Ajungeam la masă cu o foame de-a dreptul pantagruelică. Tot ce era pe farfurie părea astfel de un milion de ori mai gustos şi apetisant. Îmi plăceau la nebunie acele minione pacheţele cu unt şi cutiuţele cu miere sau gem. Iar ceaiul … nu ştiu din ce combinaţie de plante era făcut, dar era absolut fabulos. Am căutat mereu acel gust aparte dar nu l-am mai găsit niciunde. Poate pentru că lipsea atmosfera specială a taberei: fața de masă în pătrățele alb cu roșu, râsetele colegilor, mirosul amestecat de bucate delicioase, poveștile de vitejie pe cărări de munte, așteptarea entuziastă a următoarei drumeții, relaxarea totală și limpezimea încântătoare a minții de copil … nu știu … era cumva un ingredient secret care făcea ca totul să pară cu mult mai bun.

Cele mai vii amintiri mi-au rămas de la Tușnad. Aici, urșii coborau de pe munte în fiecare seară și veneau să servească cina în oraș. Aveau locul lor binecunoscut, unde oamenii le aduceau mere, kurtos kalacs, covrigi, pâine iar urșii le savurau fără teamă și fără să pară deranjați de gloata de gură cască ce se strângea seară de seară pentru spectacol. Uneori cobora și câte o ursoaică însoțită de doi sau trei ursuleți iar deliciul era maxim. Abia ne stăpâneam să nu ne apropiem de ei și să-i mângâiem pe blănițele pufoase. Bine, totuși, că nu am făcut-o. Altfel, capetele noastre erau acum pe post de trofee pe pereții vreunei peșteri din Carpați.

Tot la Tușnad, am urcat pe Stânca Șoimilor, care se înalță deasupra stațiunii. Aici sus am găsit un rug uriaș de zmeură, care se întindea cât vedeai cu ochii. Am început să mâncăm precum Haplea, până când, la un moment dat, de undeva din fața noastră s-au auzit niște sunete cam ciudate, o combinație de mormăieli, oftaturi și frunze rupte cu nerăbdare. Norocul nostru a fost că vântul nu bătea dinspre noi, astfel că Moș Martin, și așa ocupat până peste cap să dea gata toată recolta de zmeură din zonă, nu ne-a simțit. Când i-am văzut spinarea uriașă, cu blana maroniu închis plină de frunze și resturi de crengi, am luat-o tiptil înapoi pe unde venisem și am zbughit-o într-un sprint nebun, demn de cursa de 100 de metri plat de la Olimpiadă. Cred că niciodată, în viața mea, nu am coborât de pe munte atât de rapid ca atunci. Și fără să mă împiedic nici măcar odată. Nu degeaba se spune că frica îți dă aripi. Și încă ce aripi! Zburam printre copaci mai ceva ca o rachetă sol-sol. Din toată aventura asta m-am ales totuși cu ceva: un borcănel plin cu zmeură care, odată ajunsă la București, a fost transformată în cea mai aromată și prețioasă dulceață de zmeură. 

Sursa aici
Într-o altă după-amiază, ne cam plictiseam și, fiind cinefili înrăiți, vreo doi negrii mititei și cu mine trei ne-am strecurat de sub aripa ocrotitoare a dirigintei și am zbughit-o la film. Nu mă întrebați ce film era. Memoria mea a dat cu mopul peste el. Oricum, ne așteptam la o bruftuluială zdravănă pentru lipsa noastră de solidaritate cu plictisul comun, dar … când am ajuns la căbănuță, seara târziu, ne așteptau în cameră farfuriile cu cina la care renunțasem ca să vedem filmul. Colegii noștri se gândiseră la noi și avuseseră grijă să nu răbdăm de foame până a doua zi dimineață. Nu de alta, dar am fi fost în stare să ne ducem să șterpelim ceva de pe la urșii din centrul stațiunii. De atunci am devenit fanul convins al mâncării de mazăre cu ou ochi rumenit bine pe ambele părți. Delicios!!! Ce înseamnă prioritățile, domnule! Filmul nu-l mai țin minte, dar dacă e vorba de mâncare …

Seara ne adunam în jurul câte unui foc de tabără şi cântam, sau mai bine zis răcneam cât se poate de fals dar cu un entuziasm imbatabil, tot felul de cântece, unele voioase, altele de-a dreptul lacrimogene. Noroc cu Cenaclul Flacăra, de unde ne luam inspirația. Și acum îmi mai este milă de bieții oameni care nimereau să călătorească cu noi în tren, la întoarcerea din tabără. Tot drumul era o lălăială continuă întreruptă de hohote isterice de râs și rememorări zgomotoase a aventurilor exagerate la maxim.

Într-o vară am fost la Durău, în Ceahlău. Una din rarele, și de aceea cu atât mai prețioasă, vacanță petrecută cu părinții. După-amiezile obișnuiam să jucăm badminton în fața vilei, care se afla chiar lângă schitul Durău. Jucam badminton pe acorduri de toacă și clopot. Îmi aduc aminte o întâmplare simpatică foc. Vecinii noștri din vilă, tot din București, aveau doi copii, o fată, Ramona, cam de 14 ani și un băiat, Ionuț, de 9 anișori. Se molipsiseră și ei de microbul badmintonului și jucau aproape în fiecare zi. Mai tot timpul se certau, din te miri ce. Într-o zi, în timp ce se rățoiau unul la altul ca de obicei, au trecut pe lângă ei doi puști cam de 6-7 ani. Unul dintre ei i-a spus Ramonei ceva urât iar fata a ripostat: „Taci din gură, măi moldovene!” Băiețelul apostrofat a început să strige: „Tatî! Fata șeia m-o făcut moldovian!” Apoi spre Ramona: „Javră șe iești!” Eu m-am prăbușit instantaneu sub hohotele de râs, în timp ce mama îi spunea Ramonei: „Lasă-l în pace! Nu vezi că e mic?” 

Am colindat Ceahlăul de la un capăt la altul. Pentru mine este cel mai frumos munte din lume (chit că nu i-am văzut decât pe cei din România și nici pe ăștia toți). Aici am atins (doar atins!) pentru prima oară o floare de colț, am salvat o albină de la înec și am învățat o rețetă de omletă nemțească atât de bună că mănânci până îți pârâie fermoarul de la pantaloni. Sus, la cabana Dochia, am cunoscut doi constănțeni haioși foc. El i-a spus soției, cu cea mai serioasă moacă din lume: „Hai, măi nevastă, să mai aprindem și noi câte o țigară, că ne intoxicăm de atâta aer curat!”

Sursa aici
Fragmente de amintiri. Asta este tot ce a mai rămas din vacanțele de muuuuuuult trecute. Un pârâu de culoarea cafelei cu lapte, o pajiște cu iarba până la brâu și cu cele mai parfumate flori pe care le-am văzut (și mirosit) vreodată, apa înfiorător de rece a lacului Sfânta Ana, o noapte petrecută într-o gară pentru că un tren sărise de pe șine … de prea mult entuziasm, presupun …

Ei, dar cam atât cu melancolia. Să lăsăm vacanțele copilăriei acolo unde le este locul și să ne concentrăm pe vacanțele din prezent. Că numai mâine nu este Oktoberfest. Și cum concediul meu este împărțit frățește între septembrie și octombrie, cine știe? Germania, bere, cârnați … Sună bine, nu? 

Gata! De acum nu mai scriu despre vacanțe. Promit! Sau … ???


Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț.  

marți, 20 august 2013

Vacanțe … aproape uitate (2)



“Ești ceea ce îți amintești - identitatea ta depinde de toate întâmplările, oamenii și locurile de care îți poți aduce aminte.”
Richard Restak

Continui să cotrobăi prin tolba cu vacanțe. Care s-a transformat, se pare, în sacul lui Ivan Turbincă, atât de alunecoase și greu de prins sunt frânturile de amintiri. De ce oare? Poate pentru că au trecut cam mulți anișori de atunci? Încet dar sigur, de prin cotloanele memoriei răsar crâmpeie de povești, chipuri cunoscute sau pasagere, imagini ale unor locuri văzute, plăcute și pe nedrept neglijate. Câteodată mi se pare că toate aceste bucățele de viață sunt precum informațiile păstrate pe un hard-disk iar eu, distrată și dezinteresată, am uitat parola de la softul pentru accesarea lor. 

După cum v-am povestit în prima parte a acestui „duplex”, mi-am petrecut vacanțele cam de capul meu. Sau, de al bunicii, care mă purta după ea peste tot pe unde aveam rubedenii. Noroc cu surorile bunicilor mei, că așa o mai zbugheam și eu din București și mai dădeam cu nasul de câte o lubeniță pântecoasă, un cățel oțărât sau o rață cu o minunăție de pufoși galbeni după ea.

Sora cea mare a bunicii mele locuia lângă Săliște, la poalele munților Cibinului. Avea o căsuță ca în povești. Din bârne de lemn negru sau maro foarte închis, cu obloane verzi la ferestre. Înăuntru, pe pereți, erau carpete lucrate de ea, cu motive naționale și tablouri pictate de soțul ei, înfățișând fie icoane, fie peisaje din zona Săliștei. Tot ce era acolo era făcut de mâinile lor. 

Fostă călugăriță și stareță de mănăstire, retrasă pe vremea aceea în izolatul sătuc de munte pe nume Vale, Măicuța, căci așa i se spunea de către toată suflarea obștii, era o femeie aprigă, hotărâtă și din al cărei cuvânt nu prea era indicat să ieși. Până și bunica se supunea autorității surorii ei mai mari, cu toate că săreau destul de des scântei din confruntarea celor două caractere puternice.

Munții erau la o azvârlitură de băț. Pădurile de brazi se întindeau la nesfârșit iar pentru mine, „mândră” mlădiță de citadin, erau un templu al poveștilor și un tărâm al misterelor, cufundat în liniște și penumbră. Mergeam mereu la cules de mure și zmeură, care erau peste tot, inclusiv pe marginea drumului, în rugi uriași și încărcați de fructe parfumate. Măicuța cunoștea ca nimeni altul toate soiurile de ciuperci care creșteau în zonă. Știa imediat, doar ce le arunca o privire, care sunt cele aparent inofensive dar criminal de ucigătoare. Odată a avut neinspirata idee de a trimite orășenii la cules de ciuperci. Am venit încântați cu un coș doldora de pălării mari, zemoase și apetisante. Care de care mai viu colorate. Măicuța le-a luat la puricat, una câte una, și în final au rezistat crâncenei selecții doar trei ciupercuțe firave pe fundul coșului. Cam asta se întâmplă când te iei după aparențe. Nu pică prea bine la sănătate. 

Sursa aici
De cealaltă parte a uliței, vis-a-vis de casa Măicuței, era o livadă de pruni, ce urca destul de abrupt pe o coastă de deal. Era de-a dreptul sport extrem să culegi prunele de acolo. De fiecare dată când scuturai un pom, toate prunele o luau la goană și țopăiau fericite până în vale, lăsându-te să fluieri a pagubă și să-ți blagoslovești ceasul când ai decis să fi un bun samaritean și să dai o mână de ajutor.

Odată, părinții mei i-au făcut Măicuței o vizită surpriză. Cum se cam întâmplă în astfel de situații, când au ajuns acolo nu au găsit pe nimeni acasă. Un vecin le-a spus că Măicuța era plecată la pădure, după ciuperci. Așa că, s-au pus pe așteptat. Au sprijinit ei o vreme gardul livezii, până când i-a răzbit foamea. Nu știau ai cui sunt prunii din grădină dar arătau taaaaaaare apetisant. Au rezistat cât au rezistat, dar până la urmă stomacul le-a dat ghes și, după ce s-au uitat cu grijă în stânga și-n dreapta după eventuali martori, au sărit gardul, încărcându-și buzunarele cu cât de multe prune au putut aduna în cât mai scurt timp. Nu vroiau să o facă de râs pe Măicuța și să vorbească apoi tot satul că nepoții dânsei sunt braconieri de fructe. Tocmai ce-și potoliseră foamea, că a apărut și Măicuța pe drumul dinspre pădure. Mama a ținut morțiș să-și ceară scuze pentru micul furt comis, dar Măicuța le-a spus zâmbind: „Dar puteați să mâncați câte pofteați, dragilor, că livada e a mea.”

Când veneam la Măicuța, dormeam întotdeauna în camera de la stradă. De fapt, camera avea ferestre atât spre stradă, cât și spre curte, dar era cea mai mare dintre cele două încăperi ce alcătuiau căsuța cochetă. Deasupra patului unde dormeam eu se afla o carpetă cu flori stilizate, cu multe culori vii și foarte aspră la pipăit. Normal, era lână curată, țesută în războiul care se afla în micul holișor de la intrarea în casă. Vis-a-vis mai era un pat iar pe peretele de deasupra lui erau prinse mai multe icoane, unele mari și impresionante, altele mai mici, dar la fel de frumoase. Îmi aduc aminte că cel mai mult mă emoționau și mă intimidau, în egală măsură, ochii sfinților din acele icoane. Erau mari și foarte, foarte triști. Și aveai senzația stranie că te urmăresc oriunde te-ai fi aflat în încăpere. Mi-aș fi dorit să-i văd zâmbind. Mirosea a lemn, a lână, a fitil arzând de candelă, a curat și a mulți ani de viață simplă. Mirosea a amintiri. 

Într-o noapte m-am trezit brusc. M-am ridicat în capul oaselor și mi-am dus degetele la vârful nasului. Nu am văzut absolut nimic. Și dacă-mi băgam degetele în ochi, și tot nu vedeam nimic. Am încremenit și a fost cât pe ce să încep să răcnesc din toate puterile: „Am orbit!!! Am surzit!!! Ajutor!!!” Chiar nu-i de glumă cu așa ceva când nu ai decât zece ani. Noroc că mi-am dat seama la timp și n-am sculat toată casa. Era întuneric beznă pentru că obloanele erau trase peste ferestre, astfel că nici un strop din lumina lunii nu reușea să intre în cameră iar liniștea … era asurzitoare. Până și greierii căzuseră într-o comă profundă. O astfel de liniște n-am mai întâlnit de-atunci, nicăieri. Parcă era liniștea de la capătul Universului. Sunetul „nimicului”, al absenței a tot și toate, a neantului și eternității. Mi-am dat două palme și după ce am constatat, cam brutal ce-i drept, că obrajii mei sunt la locul lor și că încă mai am cap, m-am întors cu fața la perete și am adormit din nou. 

Primul zgomot pe care-l auzeam era înainte de răsăritul soarelui, când vacile sătenilor coborau pe ulicioară spre poienile știute doar de ele. Dangătul talăngilor continua să se audă în aerul limpede mult timp după ce ele dispăreau din vedere. Se întorceau agale odată cu înserarea și peste tot satul plutea atunci aroma îmbietoare de lapte proaspăt și mămăliguță fierbinte.

Mă spălam dimineața la cișmeaua din curte, cu apă rece de munte, privind spre pădurea care se zărea pe deasupra copacilor din grădinile ce coborau în vale. Mâncam la masa din curte, pe băncuțe de lemn, sub o boltă de vie. Când ploua, stăteam în bucătăria de iarnă, unde un bec firav lumina cu greu și mirosea a foc de lemne, în timp ce ochii te usturau ca naiba de la fumul care nu prea găsea drumul spre horn.

Îmi plăcea să mă joc în vale, în albia micului pârâu care curgea pe la marginea satului. Un firicel de apă ce tropotea vesel peste pietrele lustruite și alunecoase. Un pic mai sus, în amonte, spre pădure, erau niște dale mari de ciment, ca niște trepte uriașe despicate la mijloc pentru a face loc „torentului” vijelios. Se pare că atunci când ploua sus, la munte, pașnicul pârâiaș se schimba la față, devenind ceva mai grăsun și mai obraznic. Pe acele dale preferam să-mi întind catrafusele, și anume mica mea fermă din animăluțe de plastic. Aveam garduri, cai, vaci, câteva oi, câini, pisoi și un măgar. Măgarul îmi era cel mai drag. Nu știu de ce, nu-mi mai aduc aminte. Știu doar că țineam la el foarte, foarte mult. Iar într-o zi l-am pierdut. L-am scăpat în pârâu și dus a fost. Vreo două zile l-am jelit. S-ar putea ca și acum să zacă prins între două pietre, undeva pe fundul pârâiașului. Dacă nu l-o fi găsit cineva.

Duminica, mergeam musai la slujba de dimineață de la bisericuța de deasupra satului. Ne puneam cele mai bune haine și urcam voinicește poteca pietruită. Biserica era mică și plină de lume. Cum eu aveam o sensibilitate aparte față de mirosul de tămâie (știu la ce vă zboară gândul acum), prindeam momentul potrivit, când toți erau numai ochi și urechi la cântările măiastre ale preotului, și o zbugheam afară. Trăgeam cu nesaț în plămâni aerul rece și porneam în explorarea împrejurimilor, formate în mare din cimitirul satului. Așa că îmi petreceam următoarea jumătate de oră citind numele de pe cruci și încercând să-mi imaginez cam ce fel de oameni fuseseră cei care populau acel așezământ. Veselă ocupație!

Sursa aici
Când plecam, Măicuța stătea în poartă și ne urmărea cu privirea. Avea lacrimi în ochi și nu pleca din prag până când mașina noastră nu dispărea în josul drumului. Avea să mai treacă un an întreg până să ne vadă din nou. Iar într-un an … câte nu se pot întâmpla. 

 Bunicul meu matern avea și el o soră, la Măldărești, lângă Horezu. În Vâlcea. Cam de cealaltă parte a munților. Și casa ei era din lemn și piatră, cu un cerdac mare și o pivniță uriașă. De fapt, tot parterul casei era format din pivniță, în timp ce casa propriu-zisă se întindea pe etaj. Era o casă tipic oltenească. În curte avea o mescioară scundă, cu trei picioare, cum doar la Muzeul Satului mai ai șansa să vezi. Nelipsite erau pisicile, dotate din belșug cu scămuțe cu lăbuțe. Adică … purici. Flămânzi și dornici nevoie mare de sânge proaspăt și tânăr. 

La sora bunicului am stat foarte puțin, când eram prea mică, Așa se explică frânturile de amintiri din acea vreme. Astăzi, casa aceea nici nu mai există. Ca multe altele, este arhivată într-un cotlon al minții mele, dar imaginea ei este tot mai vagă pe măsură ce timpul trece.

Îmi mai aduc aminte de o altă casă, din centrul comunei, o casă mare și înconjurată de o curte imensă. Aici îi plăcea bunicii mele să „tragă” atunci când venea în Măldărești. Cum v-am spus, bunica era o femeie foarte elegantă și pretențioasă când era vorba de confortul personal. Sub nici o formă nu ar fi împărțit patul cu o cohortă de „scămuțe”. Nu mai știu în ce relație de rudenie eram cu proprietarii acelei frumoase case, dar erau o familie veche și importantă în zonă. O întâmplare mai ciudată care mi-a rămas în minte este cu o vacă. Știu, o să spuneți că în loc să încerc să-mi aduc aminte de oameni, eu îmi aduc aminte de vaci. Dar ăsta este farmecul memoriei. Își aduce aminte ce are chef, când are chef și cum are chef. 

Vaca de care vă spuneam a avut nefericita inspirație să dea iama într-o parcelă cu lucernă. Iar o vacă îndopată cu lucernă se transformă într-o bombă cu ceas. Se umflă, și se umflă, și se umflă, până când, dacă nu e nimeni prin preajmă să ia măsuri, explodează! Ei, bine, văcuța asta era pe cale să dea naștere unei mici Hiroshime. Nu nucleare, ci olfactive. Noroc că veterinarul a venit la țanc și a „strecurat” un ac uriaș în burta vacii, provocând echivalentul unui atac cu bombe chimice. Vaca s-a dezumflat iar noi am leșinat. Nu de fericire, ci de la miasmele emanate.   
  
Când copii din București vin la țară, pentru ei totul este fascinant. Mai ales animalele. Într-o vacanță petrecută împreună cu verii mei mai mici, am stat la un unchi de-al nostru care avea două vaci și un vițeluș. Fiecare vacă avea propria cameră în grajd. Vărul meu mai mare, care pe vremea aceea cred că avea 6 sau 7 anișori, a stat și a observat cu mare atenție ce se întâmpla în grajdul animalelor și, la un moment dat, a strigat către tatăl lui: „Tati, tati, fiul vacii s-a dus la prietena mamei lui!” Hă? Ce ziseși? Fiul cui? La care prietenă? Mie și acum îmi este dificil să pronunț corect întreaga propoziție. Vă dați seama că el a spus-o dintr-o răsuflare. Iar a doua zi, fiul vacii stătea liniștit cu picioarele din față cocoțat pe mașina frumoasă și roșie a unchiului meu, în timp ce maică-sa și cu prietena ei își vedeau liniștite de rumegat. Halal educație!
 
Sursa aici
Aveam o sumedenie de rude prin satele din zonă. Bunica era doctor în materie de înrudiri, încuscriri și alte asemenea combinații de stare civilă. Dacă vroiai să știi cine cu cine este rudă și de a câta spiță, era suficient să o întrebi. Îți făcea, pe dată, tot arborele genealogic al împricinatului, de la căpitanul Maldăr încoace. Sau de la Ștefan cel Mare, după cum era cazul. O astfel de rudă mai îndepărtată era preot. Și de fiecare dată când mergeam spre Stroiești, sus în Măgura Slătioarei, ne opream la ei acasă, chiar la șosea, și mâncam cea mai bună miere, cu apă rece, din câte am mâncat vreodată. După spusele bunicii, mama și fratele ei își petrecuseră câteva vacanțe interesante prin aceste locuri și erau buni prieteni cu copii preotului și ai preotesei. Mai jos, în vale, se aflau și niște rugi plini de mărăcini în care, se pare, unul dintre copii gazdelor ajunsese cu contribuția mai mult sau mai puțin intenționată a mamei sau unchiului meu. Era o poveste pe care bunica nu obosea niciodată să o spună, ori de câte ori ajungeam acolo.

Se spune că oamenii trăiesc atâta timp cât cineva își mai aduce aminte de ei. Câteodată mă surprind încercând să-mi aduc aminte oameni, locuri, povești din copilărie sau adolescență și fiindu-mi din ce în ce mai greu să o fac. Și mă cuprinde teama. Chipurile se estompează, vocile se pierd, întâmplările se amestecă. Nu, nu am o vârstă matusalemică și nici nu sunt în prag de scleroză, Doamne ferește! Dar, viața asta agitată ne fură nu doar liniștea, răbdarea, puterea, ci și amintirile. 

Cine am fi noi fără amintirile noastre? Suntem o colecție de povești, suntem creați din tot ceea ce am trăit până acum și vom trăi de acum încolo. Da, e bine să trăiești în prezent dar nu e tocmai indicat să îți uiți trecutul. Pentru că fără amintiri este ca și cum te-ai uita pe tine însuți și te-ai șterge câte un pic în fiecare zi, până când nu mai rămâne nimic.

Toate aceste frânturi de amintiri pot părea neînsemnate, adevărat leac pentru insomnie. Luate separat sunt precum acele mici mărgelușe fără prea mare valoare, dar puse împreună alcătuiesc o magnifică operă de artă: pe tine însuți.

Octavian Paler a spus: „Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.” Dur, poate, dar adevărat. Fără ele am fi atât de săraci, de vulnerabili, de naivi. Acolo, în acele amintiri, găsim forța de a merge mai departe, de a trece peste dureri și pierderi, găsim sprijin și îndrumare sub forma unor vorbe spuse la un moment dat sau a unor gesturi făcute de oameni din trecutul nostru. E un tezaur de experiențe, un rezervor de energie și o sursă de multă, multă veselie, dacă știi cum să privești lucrurile. 

Așa că, petreceți vacanțe adorabile și țineți-le minte. 

Veți avea nevoie de aceste amintiri. 

Într-o bună zi.

Sursa aici

 Rămâne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită.”
Același Octavian Paler



Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț.