Am fost un elev foarte
pasionat de chimie. Atat de pasionat, ca orele de chimie erau cele mai
odihnitoare. Rareori ma trezeam mai devreme de sfarsitul orei. Norocul meu ca
pe vremea aceea nu sforaiam, asa ca nu m-am dat niciodată de gol.
Acum, insa, imi doresc
sa fi fost mai atenta la acele ore. Si asta pentru ca am descoperit intr-o buna
zi ca mai tot ce exista pe lumea asta are la baza reactii chimice si este
formata din substante chimice in proportii variate. Inclusiv emotiile noastre.
Ma intrebam in articolul
anterior daca emotiile sunt doar chimie sau sunt mult mai mult de atat. Am
citit cateva articole foarte interesante pe aceasta tema si extrem de bine
documentate. Intentia mea nu este de a tine prelegeri stiintifice, pentru ca nu
am nici cea mai vaga idee despre asa ceva. Imi doresc doar sa arunc o scurta privire
asupra modului cum se formeaza emotiile in creierul nostru, cum se nasc
reactiile noastre la diferiti stimuli. Pentru ca aceste mici chimicale ne pot
face foarte fericiti sau ne pot baga in belele cat casa cand ti-e lumea mai
draga. Asa ca, ar trebui sa ne purtam cat mai frumos cu ele.
Fiecare dintre noi este
mandrul posesor al unui creier. Mai mult sau mai putin utilizat. Dar asta este
alta poveste. Creierul este centrul de comanda al organismului. Este ca
un fel de stat major unde strategii imping pionii pe o harta si decid pe cine trimit in lupta si pe cine nu, unde construiesc si unde darama, cine vine si cine pleaca.
Este ca un fel de turn de control care coordoneaza toate zborurile si toate
prabusirile. Pentru ca … da… si prabusirile trebuie coordonate de cineva.
Credeati ca aveti un „singur”
creier? Ei bine, va inselati amarnic. Creierul nostru este 3 in 1. Este format
din trei parti: trunchiul cerebral sau „creierul reptilian”, sistemul limbic
sau „creierul mamifer” si neocortexul sau „creierul uman”.
Raspunzator pentru emotii este sistemul limbic.
El are in componenta alte trei structuri, fiecare cu rolul sau bine definit:
- hipotalamusul,
cel care regleaza hormonii,
- amigdala,
cea care gestioneaza anxietatea si agresivitatea,
- hipocampul,
cel care pastreaza amintirile si are in grija memoria noastră pretioasa.
Recunosc ca, initial, am simtit un strop de
dispret fata de nesuferita amigdala. Si o admiratie nedisimulata pentru micul
hipocamp care poarta o raspundere atat de uriasa. Apoi, mi-am dat seama ca fara
amigdala nu am mai fi constienti de pericolele din jurul nostru si am fi o
prada usoara. Cat fata de hipocamp, cateodata cam este depasit de situatie si
face varza in inventar. Vedeti? Emotii, emotii peste tot.
Creierul nostru are in componenta intre 10 si 100
de bilioane de celule nervoase numite neuroni. Acestia sunt organizati in
structuri care controlează diverse activitati. Cam ca departamentele dintr-o
multinationala, dar fara competitia acerba din interior. Hm! Neinspirata
comparatie! Comunicarea dintre ei se realizeaza prin intermediul unor substante
chimice numite neurotransmitatori. Acesti mesageri transporta informatia
de la un neuron la altul si in final ne alegem cu o emotie. Razi, plangi,
zambesti, suspini, scrasnesti din dinti sau plutesti in al noualea cer. Si toate
astea datorita unor substante care circula libere si fara griji prin creierul
nostru. Iar eu am dormit la ora de chimie! Rusine sa-mi fie!
Tehnic si serios vorbind, un neuron este alcatuit dintr-un corp celular, dintr-un axon si din multe,
multe dendrite.
Informatia este initial sub forma un impuls electric care este preluat de o
dendrita a neuronului, trece prin corpul celular si ajunge in axon unde se
transforma intr-un impuls chimic, adica intr-un neurotransmitator. Acesta este
eliberat de catre axon si este preluat de dendrita unui neuron vecin, moment in
care impulsul chimic se transforma din nou in impuls electric. Informatia
chimica se transmite de la un neuron la altul printr-un canal ingust numit
sinapsa. Neuronii pot avea peste 1000 de ramificatii dendritice, facand
conexiuni cu alte zeci de mii de celule. Asta da libertate de expresie si de
informare!
(sursa
pozei: www.descopera.org)
Nu stiu ceilalti ce isi
imagineaza ca se intampla in creierele lor, dar eu intotdeauna mi-am imaginat creierul
meu ca un sistem de autostrazi. Autostrazi suspendate, scufundate, incurcate si
complicate. Iar niste mici postasi, in cazul de fata neurotransmitatorii,
purtand nume „usor de pronuntat” ca serotonina, dopamina sau noradrenalina,
transporta diverse pachete dintr-un punct in altul cu o viteza incredibila (mai
mica de 1/5000 intr-o secunda). Din pacate, nu intotdeauna politia rutiera este
pe faza, asa ca se mai intampla blocaje, caramboluri, neurotransmitatori
furiosi ca trebuie sa piarda prea mult timp in trafic. Si se mai intampla ca unele
pachete sa nu ajunga unde trebuie sau cand trebuie si atunci să te tii urlete
si tipete. Dar, cu un extraveral se rezolva totul.
Dar ce este cel mai
interesant, este faptul că neurotransmitatorii sunt prezenti in cantitati
foarte mici, doar in anumite zone ale creierului si dispar foarte repede dupa
ce sunt folositi. Asta ma face sa ma gandesc la o misiune sub acoperire. Sau
fuga de la locul accidentului. Dupa ce au transportat informatia care mi-a
provocat sudori, frisoane si o frica sora cu moartea, neurotransmitatorul o
zbugheste ca din pusca si se pierde in noapte. Iar eu raman cu emotia! Si asta,
din nou, din cauza chimiei! Deci, in final, de vina pentru toate emotiile
negative este chimia. Da, dar tot ei trebuie sa-i multumim si pentru emotiile
frumoase.
Gluma, gluma, dar se
pare ca emotiile sunt inca un mister pentru oamenii de stiinta, care nu
reusesc sa se puna de acord cu ce reprezinta ele si cum pot fi masurate sau studiate.
Sunt ceva ce simtim cu totii dar despre care avem fiecare propria parere. Si
desi reactionam diferit in situatii similare, cred ca de simtit simtim la fel,
doar ca fiecare pe limba lui.
Am gasit o abordare
foarte interesanta a emotiilor in cartea „Prin ochii sufletului” de Ronald si
Mary Hulnick (Editura For You, 2012). Iata ce spun ei: „Daca mintea este
asemanata cu un computer urias si continutul ei cu o vasta retea de fisiere,
mintea, ca orice alta masina, are nevoie de energie pentru a functiona. Aceasta
este treaba emotiilor. Emotiile pot fi percepute ca energie in miscare si ele
se nasc ca reactii ale sentimentelor la evenimentele din realitatea lumii
fizice. Emotia este o reactie fiziologica a unui gand sau a unei convingeri.”
Doamne, si cate ganduri
avem intr-o zi! Mintea noastră e plina pana la refuz de tot felul de idei,
pareri, supozitii, presupuneri, scenarii, complimente sau injuraturi de tot felul.
Ele genereaza la randul lor emotii iar emotiile se transforma in energie. Da,
dar, din pacate, nu intotdeauna. Unele emotii pot apasa pe butonul de shut
down. Dar asta este alta poveste.
Cam asta a fost scurta calatorie in lumea chimiei. Incepand de astazi o sa acord mai mult respect neurotransmitatorilor
mei si sper ca imi vor darui cat mai multe emotii placute.
Aveti grija de neurotransmitatorii vostri.
Nu stii niciodata cand ai nevoie de prieteni cu influenta la nivel înalt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu