vineri, 4 ianuarie 2013

Chimia, Mon Amour



            Am fost un elev foarte pasionat de chimie. Atat de pasionat, ca orele de chimie erau cele mai odihnitoare. Rareori ma trezeam mai devreme de sfarsitul orei. Norocul meu ca pe vremea aceea nu sforaiam, asa ca nu m-am dat niciodată de gol.

            Acum, insa, imi doresc sa fi fost mai atenta la acele ore. Si asta pentru ca am descoperit intr-o buna zi ca mai tot ce exista pe lumea asta are la baza reactii chimice si este formata din substante chimice in proportii variate. Inclusiv emotiile noastre.

            Ma intrebam in articolul anterior daca emotiile sunt doar chimie sau sunt mult mai mult de atat. Am citit cateva articole foarte interesante pe aceasta tema si extrem de bine documentate. Intentia mea nu este de a tine prelegeri stiintifice, pentru ca nu am nici cea mai vaga idee despre asa ceva. Imi doresc doar sa arunc o scurta privire asupra modului cum se formeaza emotiile in creierul nostru, cum se nasc reactiile noastre la diferiti stimuli. Pentru ca aceste mici chimicale ne pot face foarte fericiti sau ne pot baga in belele cat casa cand ti-e lumea mai draga. Asa ca, ar trebui sa ne purtam cat mai frumos cu ele.

            Fiecare dintre noi este mandrul posesor al unui creier. Mai mult sau mai putin utilizat. Dar asta este alta poveste. Creierul este centrul de comanda al organismului. Este ca un fel de stat major unde strategii imping pionii pe o harta si decid pe cine trimit in lupta si pe cine nu, unde construiesc si unde darama, cine vine si cine pleaca. Este ca un fel de turn de control care coordoneaza toate zborurile si toate prabusirile. Pentru ca … da… si prabusirile trebuie coordonate de cineva. 

            Credeati ca aveti un „singur” creier? Ei bine, va inselati amarnic. Creierul nostru este 3 in 1. Este format din trei parti: trunchiul cerebral sau „creierul reptilian”, sistemul limbic sau „creierul mamifer” si neocortexul sau „creierul uman”. 

Raspunzator pentru emotii este sistemul limbic. El are in componenta alte trei structuri, fiecare cu rolul sau bine definit:
-     hipotalamusul, cel care regleaza hormonii,
-     amigdala, cea care gestioneaza anxietatea si agresivitatea,
-  hipocampul, cel care pastreaza amintirile si are in grija memoria noastră pretioasa.

Recunosc ca, initial, am simtit un strop de dispret fata de nesuferita amigdala. Si o admiratie nedisimulata pentru micul hipocamp care poarta o raspundere atat de uriasa. Apoi, mi-am dat seama ca fara amigdala nu am mai fi constienti de pericolele din jurul nostru si am fi o prada usoara. Cat fata de hipocamp, cateodata cam este depasit de situatie si face varza in inventar. Vedeti? Emotii, emotii peste tot.   
Creierul nostru are in componenta intre 10 si 100 de bilioane de celule nervoase numite neuroni. Acestia sunt organizati in structuri care controlează diverse activitati. Cam ca departamentele dintr-o multinationala, dar fara competitia acerba din interior. Hm! Neinspirata comparatie! Comunicarea dintre ei se realizeaza prin intermediul unor substante chimice numite neurotransmitatori. Acesti mesageri transporta informatia de la un neuron la altul si in final ne alegem cu o emotie. Razi, plangi, zambesti, suspini, scrasnesti din dinti sau plutesti in al noualea cer. Si toate astea datorita unor substante care circula libere si fara griji prin creierul nostru. Iar eu am dormit la ora de chimie! Rusine sa-mi fie!

Tehnic si serios vorbind, un neuron este alcatuit dintr-un corp celular, dintr-un axon si din multe, multe dendrite. Informatia este initial sub forma un impuls electric care este preluat de o dendrita a neuronului, trece prin corpul celular si ajunge in axon unde se transforma intr-un impuls chimic, adica intr-un neurotransmitator. Acesta este eliberat de catre axon si este preluat de dendrita unui neuron vecin, moment in care impulsul chimic se transforma din nou in impuls electric. Informatia chimica se transmite de la un neuron la altul printr-un canal ingust numit sinapsa. Neuronii pot avea peste 1000 de ramificatii dendritice, facand conexiuni cu alte zeci de mii de celule. Asta da libertate de expresie si de informare!

 
(sursa pozei: www.descopera.org)

            Nu stiu ceilalti ce isi imagineaza ca se intampla in creierele lor, dar eu intotdeauna mi-am imaginat creierul meu ca un sistem de autostrazi. Autostrazi suspendate, scufundate, incurcate si complicate. Iar niste mici postasi, in cazul de fata neurotransmitatorii, purtand nume „usor de pronuntat” ca serotonina, dopamina sau noradrenalina, transporta diverse pachete dintr-un punct in altul cu o viteza incredibila (mai mica de 1/5000 intr-o secunda). Din pacate, nu intotdeauna politia rutiera este pe faza, asa ca se mai intampla blocaje, caramboluri, neurotransmitatori furiosi ca trebuie sa piarda prea mult timp in trafic. Si se mai intampla ca unele pachete sa nu ajunga unde trebuie sau cand trebuie si atunci să te tii urlete si tipete. Dar, cu un extraveral se rezolva totul. 

 

            Dar ce este cel mai interesant, este faptul că neurotransmitatorii sunt prezenti in cantitati foarte mici, doar in anumite zone ale creierului si dispar foarte repede dupa ce sunt folositi. Asta ma face sa ma gandesc la o misiune sub acoperire. Sau fuga de la locul accidentului. Dupa ce au transportat informatia care mi-a provocat sudori, frisoane si o frica sora cu moartea, neurotransmitatorul o zbugheste ca din pusca si se pierde in noapte. Iar eu raman cu emotia! Si asta, din nou, din cauza chimiei! Deci, in final, de vina pentru toate emotiile negative este chimia. Da, dar tot ei trebuie sa-i multumim si pentru emotiile frumoase. 

            Gluma, gluma, dar se pare ca emotiile sunt inca un mister pentru oamenii de stiinta, care nu reusesc sa se puna de acord cu ce reprezinta ele si cum pot fi masurate sau studiate. Sunt ceva ce simtim cu totii dar despre care avem fiecare propria parere. Si desi reactionam diferit in situatii similare, cred ca de simtit simtim la fel, doar ca fiecare pe limba lui.

            Am gasit o abordare foarte interesanta a emotiilor in cartea „Prin ochii sufletului” de Ronald si Mary Hulnick (Editura For You, 2012). Iata ce spun ei: „Daca mintea este asemanata cu un computer urias si continutul ei cu o vasta retea de fisiere, mintea, ca orice alta masina, are nevoie de energie pentru a functiona. Aceasta este treaba emotiilor. Emotiile pot fi percepute ca energie in miscare si ele se nasc ca reactii ale sentimentelor la evenimentele din realitatea lumii fizice. Emotia este o reactie fiziologica a unui gand sau a unei convingeri.”

            Doamne, si cate ganduri avem intr-o zi! Mintea noastră e plina pana la refuz de tot felul de idei, pareri, supozitii, presupuneri, scenarii, complimente sau injuraturi de tot felul. Ele genereaza la randul lor emotii iar emotiile se transforma in energie. Da, dar, din pacate, nu intotdeauna. Unele emotii pot apasa pe butonul de shut down. Dar asta este alta poveste.

            Cam asta a fost scurta calatorie in lumea chimiei. Incepand de astazi o sa acord mai mult respect neurotransmitatorilor mei si sper ca imi vor darui cat mai multe emotii placute. 

            Aveti grija de neurotransmitatorii vostri. Nu stii niciodata cand ai nevoie de prieteni cu influenta la nivel înalt.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu