duminică, 24 martie 2013

Ispita cafelei

„Cafeaua trebuie sa fie neagra ca iadul, tare ca moartea si dulce ca dragostea.” 
Proverb turcesc  

PROVOCARE!!!!!!! De ce imi place cafeaua? Acum, ca ar trebui sa ma gandesc logic de ce imi place atat de mult cafeaua, habar n-am ce sa scriu. Ma uit la ecranul alb al calculatorului si ma simt precum proverbialul vitel la poarta noua. Sa intru, sa nu intru? In subiect, binenteles. 

De ce oare imi place cafeaua? Ce anume ma face sa beau cu atata drag o cafea neagra si amara in fiecare dimineata, la pranz, seara si ori de cate ori mai am chef de-a lungul zilei. Credeti-ma pe cuvant cand va spun ca, pentru mine, cafeaua nu este niciodata suficienta. 

Cand eram copil, cam pe la 5-6 ani, imi placea sa-i privesc pe parintii mei cum isi beau cafeaua de dimineata. Si ei erau bautori pasionati de cafea. Spun “erau” pentru ca, din pacate, nu o mai bem impreuna cam de multisor. S-au retras discret din aceasta existenta si sunt absolut convinsa ca se afla acum in cea mai minunata cafenea din Univers, unde savureaza licoarea divina intr-o companie selecta si angelica. 

Dar sa ne intoarcem la cafea. Dupa cum spuneam, copil fiind, dadeam mereu tarcoale canilor cu cafea ale parintilor mei. Ma fascina culoarea ei intunecata si aroma puternica ce plutea deasupra canii sub forma petalelor de abur. Nici azi nu sunt in stare sa descriu aroma cafelei. Ma face sa ma gandesc la culori, texturi, forme, nicidecum la ceva olfactiv. Vazandu-ma atat de extaziata, mama mi-a dat o coaja de paine proaspata si mi-a spus sa o inmoi in cafea, ca sa vad ce gust are. Zis si facut. La prima inghititura, m-am strambat, cum era si de asteptat. Apoi, gustul acela amarui si persistent m-a cucerit definitiv si irevocabil. Din acea zi, m-am abonat in fiecare dimineata la o portie de coaja de paine combinata cu acea matasoasa licoare numita cafea. Cred ca ea a fost cauza majoritatii cazaturilor de pe bicicleta, din pomi si de pe tot felul de bare orizontale, verticale si diagonale, pe care le-am servit cu gratie de-a lungul copilariei mele. Altfel nu-mi explic de unde aveam dintr-o data atata energie si initiativa, eu fiind de felul meu un copil foarte linistit si cuminte. Si cred ca tot din acea perioada dateaza remarcabila mea imunitate la efectul ei de ceas desteptator. Asta daca n-o fi ceva in neregula cu orologiul meu intern. 

Anii au trecut si gusturile s-au schimbat. Devenind o adolescenta stangace si pretentioasa, am renegat cafeaua. Culmea, acum era prea neagra si prea amara. Cum era sa beau eu asa ceva? Am inlocuit-o in schimb cu Cola, tot neagra, e adevarat, dar mai dulce si piscatoare la limba. 

Au urmat la rand, in ordinea cronologica absolut conventionala a evenimentelor lumesti, o multime de sesiuni de examene, pentru care devenise imperios necesar sa prelungesc starea de trezie constienta (ca mai e si cea de trezie amortita si visare cu ochii pe pereti) mult dupa miezul noptii. Si care este cel mai bun antidot impotriva somnului? Cel putin pentru oamenii normali? CAFEAUA!!!!!! Binenteles ca la mine efectul de revitalizare spontana, atat de ridicat in slavi, nu a functionat absolut deloc. Ba dimpotriva, am adormit bustean, cu capul pe cursuri, visand la cat de bine mi se vor intipari informatiile in minte prin osmoza. 

 Dar vorba lunga, saracia omului. Din acea minunata zi, cafeaua si-a facut o revenire spectaculoasa in viata mea, fiind de-atunci nelipsita. 

 
Si totusi ... De ce imi place cafeaua? Pentru ca e neagra, amara si fierbinte. Cel putin asa o prefer eu. E cam ca viata, in anumite momente. Neagra, asa cum ti se pare totul atunci cand esti trist, deprimat, deznadajduit. Sau, dimpotriva, ca o rochie luxoasa de seara, lunga, fluida, invaluitoare, oferind promisiunea unei nopti magice. Amara ca furia, angoasa, dezamagirea. Sau, ca lacrimile ce se transforma in cel mai frumos zambet din lume, cand iti dai seama ca tot raul este intotdeauna spre bine. Si fierbinte ca dragostea, pasiunea, entuziasmul. Iar daca ii pui un strop de zahar si o picatura de lapte, devine dulce, amuzanta si cu chef de viata. Cand trista, cand vesela, cand aspra, cand catifelata, cand sugubeata, cand posaca. Exact ca omul, cu toane. Dar cel mai mult imi place efectul ei de „super glue”. Aduce oamenii impreuna si este cea mai iscusita petitoare. Cate povesti de dragoste minunate nu s-au infiripat in jurul unei simple, dar atat de convingatoare, cesti cu cafea. 

Nu sunt o cunoscatoare in ale cafelei. Nici pe departe! N-as putea sa fac diferenta intre cafeaua arabica, braziliana, columbiana sau de alta natie. N-am nici cea mai vaga idee despre istoria cafelei sau despre diversele tehnici de prajire si preparare a acesteia. Dar sunt o bautoare patimasa de cafea. Pentru mine cafeaua nu este un drog. Este un prieten, un companion de nadejde. Imi place sa tin cana de cafea (pe care scrie elocvent “De ce trebuie sa lucrez? Chiar acum? Chiar eu? Chiar aici?”) cu ambele maini si sa-i simt caldura cum trece prin piele pana in adancul sufletului. Ce simt cand beau cafea? La inceput, ma calmeaza, ma relaxeaza. Apoi, parca imi da un ghiont si devin nerabdatoare sa ma apuc de treaba. Imi aduce zambetul pe buze si chef de glume. Ma ajuta sa gandesc limpede. Ma destinde. Ma alina. Ma inspira. Ma face sa iau lucrurile mai usor si sa nu mai pun la suflet tot felul de fleacuri. Ma aduce pe linia de plutire. 

Acum cativa ani am baut o irish coffee. Reteta implica whisky, zahar, cafea neagra si frisca. E delicioasa. Doar ca, in varianta ce mi-a fost prezentata spre degustare fusese scapat un picut cam mult whisky. Adica, jumate whisky, jumate cafea. Servite in concubinaj intr-o cana rotofeie ce putea adaposti cu generozitate cam patru cafele obisnuite. Din cele mici, nu din cele pe care le consider eu ca fiind obisnuite pentru mine. A fost absolut savuroasa. Dupa ce am baut-o, n-am simtit in primul moment nimic neobisnuit. Asta pana cand am incercat sa ma ridic de pe scaun. Mare greseala! M-am asezat la loc, usurel, si am asteptat cu rabdare ca neuronii mei sa termine cu tropaiala isterica pe care o declansase intentia de adoptare a pozitiei bipede iar creierul sa nu-mi mai zdrangane precum o pusculita pe jumatate goala. Am fost cel mai aproape de starea de betie din toata viata mea. Dar … a meritat. Nu au avut o idee rea irlandezii. Nici pe departe! 

Pe la inceputul anului trecut am experimentat ceva dureri in piept. Imediat mi s-a recomandat sa reduc drastic cantitatea de cafea, ceea ce am si facut, cu mari regrete si oftaturi amarnice. Doar o cafea pe zi si, daca se putea, si aceea decofeinizata. Absolut oribil! Am facut urgent o vizita la cardiolog, nu pentru ca ma interesa in mod deosebit in ce stare de functionare se afla inima proprie si personala, ci pentru ca imi ardea buza dupa o cafea adevarata si in cantitatea generoasa cu care eram obisnuita. In urma unor investigatii amanuntite a rezultat ca inima mea era intr-o forma de zile mari si n-avea nimic de-a face cu dureri, junghiuri si alte senzatii intepatoare. Ticaia cuminte si constiincioasa la locul ei. Care credeti ca a fost primul lucru pe care l-am facut a doua zi? O cana mare cu cafea tare, amara si fierbinte. Urmata de alte doua de acelasi calibru. Si m-am simtit in al nouălea cer. 

Cand nu beau cafea, nu se poate intelege nimeni cu mine. Devin absolut intolerabila. Imi plesneste capul de durere, ma enerveaza orice, nu am stare si sunt mai ceva ca un cactus. Nu-mi intri in voie decat poate cu un bax de Snickers. Cam suna a sevraj si chiar asta este, pana la urma. Cafeaua este pentru mine ceea ce kerosenul este pentru avioane. Fara ea, nu pot sa „zbor”. Sunt consemnata la sol si bantui precum un zombi: „O cafea! Regatul meu pentru o cafea!” 


Pe masa mea intotdeauna veti gasi o cana cu cafea, la orice ora din zi. Iar uneori si din noapte. Ador cafeaua! Neagra, amara si fierbinte. Ca viata. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu