Universul din metrou

„Pe timpul cat se afla in incinta metroului, calatorii sunt obligati sa aiba in posesie o legitimatie valabila de calatorie. Contravenientii vor fi sanctionati conform legii nr.150/2005.”

Reguli de călătorie cu metroul

Am descoperit cu surprindere cat de mult imi place sa privesc oamenii in metrou. Este usor, pentru ca geamurile mari se transforma in adevarate oglinzi cand trenul se afla in tunel. Nu am nevoie sa ma uit direct la cei din jurul meu si sa para ca ma holbez la ei intr-un mod nepoliticos. Ma uit pe geam si atat. Dar in geam … se vede o intreaga lume.

Zilele trecute am devenit mai atenta ca de obicei. Am inceput sa observ mici detalii pe care le ignorasem pana atunci. Mereu pierduta in gandurile mele hoinare, nu mi-am dat seama cat de fascinant poate fi sa te uiti in jurul tau si chiar sa vezi cine este acolo si ce se intampla la nici doi pasi de tine. Pur si simplu sa incepi sa vezi! Sa deschizi ochii mari si sa-ti dai seama ca: „Uau!!! Nu sunt singura pe-aici!!!” 

Asa ca, iata ce am vazut. 

Chiar in fata mea sta o doamna foarte trista. Priveste in jos iar ochii ei sunt precum ferestrele unei case in care nu mai locuieste nimeni. Nu se zareste nici o scanteiere de lumina, nu flutura nici o perdea la geam. Mainile sunt impreunate in poala, cu degetele impletite intr-o stransoare care parca incearca sa retina ultima farama de speranta. Oare ce suferinta are, ce lucruri dureroase s-au intamplat in viata ei? Din pacate, nu voi sti niciodata. La un moment dat va trebui sa cobor. Eu imi voi vedea de viata mea iar ea de a ei.

Cateva locuri mai incolo, doi tineri susotesc unul la urechea celuilalt. Din cand in cand zambesc. In stanga lor sta un tanar, cu bratele incrucisate la piept si cu privirea pierduta in zare. Se gandeste la ceva frumos, indraznesc eu sa sper. 

In picioare, o doamna citeste dintr-o carticica de rugaciuni, in timp ce vecina din dreapta o priveste intrigata cu coada ochiului. Un pic mai incolo, langa usa, doua studente vorbesc despre notele din sesiune. Mai spre mijlocul vagonului, doi tineri rad. Nu stiu de ce. Zgomotul ma impiedica sa trag eficient cu urechea. Mai norocos ca mine este domnul care sta pe ultimul scaun din stanga si asculta discret discutia perechii care se sprijina de usa, pregatindu-se sa coboare la urmatoarea statie.

Se elibereaza un loc. Ma asez iar in fata mea, in picioare, sta acum o doamna cu patru buchete de orhidee. Langa ea, o tanara citeste dintr-o agenda cu coperti rosii. Pe prima pagina scrie „Ana Maria, anul 4”. Atat am putut vedea. Cei care s-au urcat la ultima statie au cu ei covrigi calzi si pahare cu cafea fierbinte. Miroase imbietor. O doamna de vis-a-vis mananca o portocala parfumata, in timp ce vecinul ei din stanga motaie iar tanara din dreapta vorbeste soptit la telefon.

La urmatoarea statie se urca o doamna imbracata intr-o haina maro si cu o caciulita de blana. Se tine de bara si se leagana încontinuu de pe un picior pe altul, intr-o miscare de pendul fata-spate. Unii o privesc in treacat, altii se uita contrariati. E un pic ciudat, dar nu intr-atat incat sa-ti retina prea mult atentia.

Cobor la Eroilor. O doamna mai in varsta intreaba o tanara cum sa ajunga la Gara. Un domn din fata mea se intoarce si o invita sa mearga cu el ca sa-i arate de unde sa ia metroul mai departe. Un gest foarte frumos, ma gandesc eu. Alti si alti oameni trec pe langa mine, fiecare vazandu-si de drumul lui. Ne-am revarsat din trenuri precum bilutele colorate din saculetul de postav. Si in doar cateva secunde, peronul se goleste, pregatit pentru o noua runda de bilute colorate. 

Fiecare om este o poveste. Intentionat am spus este si nu are o poveste. Pentru ca fiecare dintre noi suntem suma experientelor traite pana in momentul prezent, suntem un tezaur de intamplari si istorisiri. Nici o viata nu este banala. Sunt convinsa ca daca i-as provoca la un concurs de snoave, fiecare om din metrou m-ar face sa rad cu lacrimi sau sa plang cu sughituri, pentru ca nu exista om care sa nu fi facut vreo trasnaie sau sa nu fi suferit la un moment dat. Ma uit la ei si ma intreb: „Oare la ce se gandesc acum?” Sunt fericiti, tristi, nerabdatori, ingrijorati, bucurosi, imbufnati? Ce se intampla dincolo de imaginea afisata publicului, dincolo de infatisarea politicoasa si conventionala? Oare ce furtuni se zbuciuma, ce lacrimi sunt tinute in frau, ce chiote de veselie nu sunt lasate sa izbucneasca libere? 

Am observat ca putini oameni zambesc in metrou. Si nu ma refer la acel zambet cu gura pana la urechi, care sa-i faca pe ceilalti sa se intrebe ce e in neregula cu tine. Nu vi s-a parut ca cineva zambeste fara sa zambeasca de fapt? Ca are acel aer inefabil de seninatate, de bucurie calma, de incredere si de siguranta? Un astfel de om ar face ca intreg vagonul de metrou sa straluceasca. Din pacate, prea multi oameni sunt tristi, speriati de ce-i asteapta dincolo de ziua de maine, chinuiti de amintiri dureroase dintr-un trecut de care se cramponeaza cu incapatanare, resemnati, tarandu-se de la o zi la alta si abandonandu-se rutinei parsive si acaparatoare.

Mult timp am avut impresia ca oamenii se imbraca doar in negru, gri si maro. Doar asta vedeam mereu si mereu pe peron si in tren. Pana cand, intr-o buna zi, m-am hotarat sa vad numai haine rosii. Si, ca prin farmec, au inceput sa rasara de peste tot ba un palton rosu, ba o caciula, un fular, niste cizmulite, o geanta, un rucsac sau o fusta. Dintr-o data parca toata statia de metrou era plina de culoare. Si asta prin simplul fapt ca am ales sa vad si altceva decat un film alb-negru, cu variatii de nuante pe aceeasi tema. Rosul, ca de altfel o multime de alte culori, fusese tot timpul acolo dar eu alesesem sa nu-l vad, creierul meu se inchisese pur si simplu pentru culoarea rosie. Acum doua zile, de exemplu, am vazut o tanara care avea in piept o minunata gargarita crosetata din lana rosie si neagra. Era absolut fabuloasa. Iar geanta ei … mare, rosie si cu o floare rosu cu gri. O explozie de culoare! Acum ma concentrez pe mov. Iar esarfele pe care le-am vazut sunt … spectaculoase! Si nu doar atat! Am vazut o tanara al carei par roscat se asorta perfect cu geanta si ciorapii rosii iar o alta avea un fascinant par mov care se potrivea de milioane cu haina de aceeasi culoare. E entuziasmant sa vezi atat de multa culoare acolo unde inainte parea ca totul este cenusiu si mohorat. De maine … vine randul culorii verzi. Turcoaz ... pazea ca vin!

Cred ca acelasi lucru ar trebui sa-l fac si cu zambetele. Sunt convinsa ca multi oameni zambesc dar nu-i vad eu pentru ca eu am ales sa nu-i vad, nu pentru ca ei nu ar exista. Vreau sa aud cat mai multe rasete, sa vad cat mai multe fete senine si relaxate. Ziua va parea cu mult mai usoara si mai frumoasa astfel.  

Ce mi-a mai sarit in ochi, de cand am inceput sa vad ce se intampla in jurul meu, este ca destul de multi oameni citesc in metrou. Pe tableta, pe smartphone si mai ales pe clasica si familiara hartie. Citesc carti, nu tabloide. Asta ma incanta de fiecare data cand ma urc in metrou. Sunt atat de frumosi oamenii care citesc. Chipul lor devine cumva oglinda a ceea ce li se dezvaluie din paginile cartii. Se incrunta, zambesc, ridica sprancenele a mirare, incuviinteaza din cap sau raman cu privirea pierduta intr-o lume numai de ei stiuta, cautand parca sa inteleaga ce vrea sa spuna autorul sau pur si simplu visand cu ochii deschisi. Mai deunazi, un domn isi ascundea in spatele mainii chicotitul starnit de cartea, se pare foarte amuzanta, pe care o citea. Pe fata lui se intrezareau hohotele de ras care abeau asteptau sa se reverse in valuri, dar care erau strunite de cenzura regulilor de politete.  Si ce era mai distractiv, era ca tanarul care statea in stanga lui si arunca priviri furise spre cartea deschisa, zambea cu toata fata la crampeiele de text pe care reusea sa le citeasca. Imi pare rau ca nu am vazut titlul cartii. Merita, pentru starea de bine daruita celor doi cititori ai ei.

In acelasi fel, o doamna joviala, cu fata numai un zambet, se apleca discret spre vecinul din dreapta, un domn plinut cu sapca si mustacioara grizonata, care citea cu interes un ziar. Asta este! O barfa mica, mai ales dimineata cand esti adormit si cam fara chef, te poate scutura un pic si trezi din amorteala.

Lumea din metrou este fascinanta. Credeti-ma pe cuvant. Chiar este. Luati-va un pic de timp si observati-i pe cei din jurul vostru. Veti vedea lucruri uluitoare. Cautati zambete, nu frunti incruntate. Cautati culori, nu cenusiul tern cu care v-ati obisnuit. Cititi o carte sau aruncati o ocheada spre cartea vecinului. Va asigur ca nu o va inchide, ci va va lasa sa cititi odata cu el. Si astfel, nu doar ca drumul va parea mai scurt dar veti incepe ziua cu un zambet larg pe fata si cu o noua convingere: ca oamenii de langa noi sunt frumosi, interesanti si absolut extraordinari. Trebuie doar sa vrei sa-i vezi asa.

Va urez o calatorie fascinanta!

Foto 1
photo credit: metrorex via photopin cc
Foto 2
photo credit