duminică, 7 aprilie 2013

Oare animalele zâmbesc?



„Animalele împart cu noi privilegiul de a avea suflet.”
Pitagora

Veneam într-o după-amiază de la serviciu, pe drumul obișnuit, printre blocuri. Era o vreme plăcută, tocmai bună pentru o plimbare tacticoasă și pentru croșetat ceva gânduri distrate și zburdalnice. 

Cum mergeam eu, așa, agale, cu mintea împrăștiată în cele patru zări, aud în fața mea o hărmălaie maximă. Lătrături pe diverse tonuri și game. Doi căței, unul mare și blănos, altul micuț și tupeist se ciondăneau de mama focului în fața unui cetățean total depășit de situație. Bănuiesc că cetățeanul cu pricina era nefericitul stăpân al odraslei tupeiste, pentru că se străduia din răsputeri să-l stăpânească pe micuțul cu limbariță ca să nu fie nevoit să-l extragă ulterior dintre fălcile blănosului. Nu am putut să-mi dau seama care era motivul disputei, pentru că stăpânul cățelușului a reușit într-un final să-și impună autoritatea de ființă bipedă, dotată cu rațiune, luându-și protejatul sub braț ca pe un pachet și lăsându-l pe blănos să-și savureze victoria cu un ultim „Ham!” sfidător. Ciudat, dar chiar am avut senzația că între cele două animăluțe se desfășura o conversație reală, cu intonație, cu expresivitate, cu atitudine. Lătratul, postura … exprimau furie, obrăznicie, bravadă, uimire, provocare … exact cum vezi într-o ceartă între doi oameni. 

Cu privirea pierdută pe urmele celor doi protagoniști, am auzit de undeva din dreapta un mieunat supărat și agasat. „OK!”, îmi zic. „Se pare că azi e ziua animăluțelor călcate pe coadă.” Mă uit în direcția zgomotului și văd o pisică alb cu bej cocoțată într-un pomișor, la întretăierea a două ramuri. Pomișorul se afla în grădina unui bloc, în dreapta intrării iar în jurul lui se învârtea agitat un mic chihuahua, lătrând pe un ton ascuțit și încercând, din când în când, să se cațere pe trunchiul copăcelului. Intențiile lui erau cât se poate de clare. Mamă, mamă ce smotoceală i-ar mai fi dat el mâței dacă reușea să pună labele pe ea. Nu mai conta că mâța în cauză era de două ori cât el. Era viteaz nevoie mare! Pisica, pe de altă parte, nu părea foarte speriată de asaltul vijelios al micuțului. Era mai degrabă plictisită și nervoasă că potaia isterică îi ruina planurile de întâlnire amoroasă prin grădinile vecine. Cel puțin așa am interpretat eu miorlăitul și încercările de a-l plesni pe cățel cu laba peste bot atunci când acesta își lua avânt și sărea spre ea. Am observat apoi o mișcare, undeva spre stânga intrării în bloc. Un câine mare, alb, cu pete maronii pe bot, se ridică agale și veni încet spre scena luptei. Avea atitudinea unui bunic înțelept și înțelegător, dar care s-a săturat până peste cap de trăsnăile nepotului. Ajuns lângă pom, îl împinse ușor pe cățeluș cu laba și-l dirijă spre alee, afară din grădină. De câte ori încerca micuțul să se întoarcă, îl împingea din nou cu laba, dându-i de înțeles cu fermitate că nu are ce căuta în acel loc. Și asta, fără să scoată un sunet, fără nici cel mai mic mârâit. În cele din urmă, chihuahua a abandonat atacul și și-a văzut de drum, pisica a zbughit-o din pom și s-a făcut iute nevăzută iar câinele s-a întors la intrarea în bloc, s-a așezat satisfăcut pe preș și și-a continuat binemeritata siestă. Totul e bine când se termină cu bine.

Sursa aici
Eu am rămas literalmente cu gura căscată. Nici măcar nu am observat că un domn se oprise lângă mine și urmărea, la fel de uimit, întreaga scenă. Doar când l-am auzit exclamând „Uau!” mi-am dat seama că nu prea e politicos să stai cu gura căscată. Nu de alta, dar muștele sunt mult prea curioase pentru gustul meu. 

Și atunci, m-am gândit: „Oare animalele au emoții? Simt și ele exact ca noi?” Se pare că da. Categoric da. Pot simți frică, furie, surpriză, tristețe, bucurie. Sunt în stare să iubească și să urască. Poți vedea în ochii lor emoții și sentimente pe care, de obicei, le numim „umane” și pe care ne așteptăm, din păcate, să le vedem doar la oameni. Din cauza asta unii dintre noi se poartă atât de urât cu animalele. Pentru că le cred lipsite de suflet. Mare greșeală! 

Gândurile astea m-au făcut să-mi aduc aminte de cățeii de la blocul meu. Unul dintre ei este mare, pufos, cu blana albă și vârfurile urechilor negre. Este unul dintre cei mai simpatici câini pe care i-am văzut. E un drăgălaș, ți se lipește de suflet de cum îl vezi. Întâmpină pe toată lumea dând vesel din coadă și felul în care te privește îți dă senzația că zâmbește tot timpul. Îi place la nebunie să fie mângâiat și se trântește pe spate așteptând entuziasmat să-l scarpini pe burtă. Are prostuțul obicei de a-ți sări în brațe exact când plouă afară și te cadorisește cu niște minunate amprente de lăbuțe pe haina proaspăt periată. Dar nu te poți supăra pe el. Pentru că este cel mai simpatic cățel din lume.

O altă cățelușă, mai slăbuță și de o culoare maro deschis, este imaginea vie a neîncrederii. Se uită la tine cu suspiciune și îi trebuie ceva timp să se apropie și să accepte mâncarea pe care vrei să i-o dai. Este cuminte dar bănuitoare. Îți acceptă mângâierile cu sfială și se îndepărtează imediat ce prinde ocazia.

Pe vremea când părinții mei își petreceau cea mai mare parte din an la Panciu, în Vrancea, am avut un câine, de talie mijlocie, tigrat, negru cu maro. Îl chema Arin. Vecinul nostru l-a văzut, într-o zi de toamnă,  pe stradă, mort de foame și slab vai mama lui. I-a dat un codru de pâine și, din acea zi, Arin nu s-a mai despărțit de el. Deși mai avea un câine, vecinul nu l-a alungat. L-a lăsat să stea la el în bătătură. Asta până când a venit primăvara și părinții mei au sosit la Panciu. Stăteau acolo din martie până în noiembrie, an de an. Vecinul, prieten cu tatăl meu din copilărie, i-a avertizat în privința lui Arin. Le-a spus că este cam rău cu străinii și își apără teritoriul cu vehemență. La început, Arin a fost un pic suspicios, dar după ce mama i-a dat să mănânce un castron zdravăn cu ciorbă și pâine, Arin n-a mai plecat de la noi. 

Eu veneam la Panciu, de obicei, în week-end-uri. Mama mi-a spus că ne-am procopsit cu un câine, veste care pe mine m-a făcut să chiui de bucurie. Îmi plac foarte mult câinii și mereu mi-am dorit unul, dar din cauză că locuiam la bloc, părinții mei au refuzat categoric să-mi cumpere un astfel de animăluț. Vestea mai puțin bună era că Arin nu-i prea înghițea pe străini, așa că trebuia să am mare grija la prima mea vizită din acel sezon, să nu mă trezesc cu pantalonii ferfeniță. Mai fusesem mușcată de câini, așa că știam cât de „plăcut” este și nu-mi doream nici pe departe să repet nefericita experiență. Așa că, am intrat în curte cu foarte mare precauție, uitându-mă în toate părțile în căutarea „fiarei”. Arin stătea în spatele tatălui meu și mă privea curios. Mi-a plăcut din prima clipă. Un cățel înăltuț, cu păr scurt, cu un amestec de culori ciudat și o mutriță adorabilă. M-am apropiat de el, l-am mângâiat pe cap și i-am spus: „Ce faci, mă, frumosule?” Am avut senzația că mi-a zâmbit. A deschis ochii mari și mi-a sărit în brațe. Din acea clipă, a devenit cel mai bun și mai credincios prieten.

De fiecare dată când veneam la Panciu, Arin mă simțea cu mult înainte să ajung la intrarea în curte. Se avânta peste gard, el niciodată nu ieșea pe poartă ca tot omul, și aproape că mă dădea jos când mi se năpustea în brațe ca o tornadă. Îi putem vedea bucuria în ochi. Dădea din coadă ca un apucat și alerga apoi ca nebunul de jur împrejurul casei. Când plecam, mă conducea în stația de autobuz și stătea cu mine până venea mașina. Când plecau părinții mei în noiembrie, se supăra atât de rău că nici nu mai vroia să-i vadă. Se refugia la vecinul nostru, unde își petrecea de altfel iernile, și refuza cu încăpățânare să iasă din ascunzătoare. Primăvara, în schimb, îi aștepta mereu în poartă. Pur și simplu, știa când aveau să vină.

Trei ani a stat Arin cu noi. Într-o iarnă, un nemernic a otrăvit toți câinii din zonă. Printre ei și pe Arin. Am plâns. Și acum mă gândesc cu drag la cățelul acela zăpăcit. Cum înnebunea de poftă atunci când făceam friptură la grătar în curte și abia aștepta să-și primească porția. Cum stătea lângă mine, pe treptele de la intrare, cu capul sprijinit pe genunchii mei. Cât de haios era cu fesul lui tata pus pe vârful capului și cum se uita mirat la noi, văzându-ne pe jos de atâta râs. Cum alegea cu grijă și dădea la o parte cu botul toate boabele de fasole din castronul lui cu mâncare. Cum refuza să intre în casă atunci când ploua afară și trebuia să-l bag cu forța în hol ca să nu-l facă fleașcă. Cum îmi strica toate surprizele și mă dădea de gol când veneam pe nepusă masă la Panciu. Cățelul ăsta era mai ceva ca un om. Se bucura, se supăra, se îmbufna, se entuziasma, se înfuria. Puteai să-i citești toate aceste emoții în priviri. Avea o mutriță atât de expresivă, că ghiceai imediat ce era în căpșorul ăla tărcat.

Da, animalele pot simți

Da, animalele au și ele suflet

Se bucură, suferă, iubesc, urăsc … la fel ca noi.

Sursa aici
 „Nu pot demonstra că animalele au suflet. Dar nu pot demonstra nici că tu sau eu avem. Cât despre toți cei care sunt convinși că animalele nu au suflet, sper că, dacă există într-adevăr Raiul, să fie puși să curețe litiere toată eternitatea.”

Stacy Mantle  
(creatoarea popularului site PetsWeekly.com)   

2 comentarii: