duminică, 19 mai 2013

Cum să treci de la un subiect la altul, pe negândite

„Polonius: Ce citeşti, măria-ta? 
Hamlet: Vorbe, vorbe, vorbe.” 
Hamlet, de William Shakespeare

Cum alegi cartea pe care o citești? O alegi tu pe ea sau te alege ea pe tine? 

Totul a pornit de la „Circul nopții”, un basm pentru oamenii mari, o poveste frumoasă, stranie și absolut încântătoare.

M-am tot întrebat cum ajungi să citești o carte sau alta. Și nu este vorba aici de gusturi, preferințe sau capricii. Poți să fi pasionat de SF sau spionaj, să zicem. Sunt o mulțime de cărți din genul respectiv în librării. Lăsând la o parte preferințele pentru un autor sau altul și privind la rece, obiectiv, cărțile despre care nu știi nimic, de ce o alegi pe cea din stânga și nu pe cea din dreapta? De ce o alegi pe cea cu coperta albastră și nu pe cea cu coperta gri? De ce o alegi pe cea broșată și nu pe cea cartonată? De ce una și nu cealaltă? În librării sunt pereți întregi acoperiți cu rafturi încărcate de cărți. Tot felul de cărți. Ar trebui să te simți copleșit când intri, să nu știi unde să te uiți mai întâi, în ce direcție să o iei. Dar, nu. E ca și cum undeva acolo, în adâncurile minții, cineva știe foarte bine ce vrea și te îndreaptă exact spre cartea de care ai nevoie în acel moment. 

Sau e invers? Nu care cumva cartea este cea care te atrage spre ea, folosind energii subtile, șoapte subliminale și degete nevăzute care te prind de mânecă și îți îndrumă pașii? Câteodată un singur cuvânt de pe o pagină e suficient să te facă să iei cartea sub braț și să te îndrepți spre ieșire. Alteori, același cuvânt pe o altă pagină te face să lași cartea acolo unde ai găsit-o. 

De câte ori intru într-o librărie, am senzația că o ceată de maimuțele colorate zboară de pe rafturi și se reped spre mine, țipând: „Ia-mă pe mine! Ia-mă pe mine! Ia-mă pe mine!” Nebunie curată, zău așa! Apoi lucrurile se calmează, se așterne din nou liniștea și încep periplul obișnuit, lăsându-mă purtată de acel al șaselea simț al șoricelului de bibliotecă. Mi se întâmplă să întind mâna către o carte, dar ceva parcă îmi spune fie că nu o să-mi folosească, fie că nu este încă timpul ei. 

Cărțile găsesc tot felul de modalități de a-ți atrage atenția. Ți-o recomandă un prieten. Citești despre ea pe un site, pe un forum, pe Facebook sau pe Twitter. O vezi la cineva în metrou. O adiere de vânt aduce de la distanță frânturi de conversație și titlul cărții răsare clar printre cuvinte de neînțeles. Într-un fel sau altul, cartea de care ai nevoie, care are ceva să-ți transmită, va ajunge la tine. Întotdeauna. Sunt de o încăpățânare feroce. Nu se astâmpără până nu ți se cuibăresc în brațe și nu îți împărtășesc mesajul lor. 

Sursa aici

Așa s-a întâmplat cu „Circul nopții”. De mult nu am mai fost atât de entuziasmată de o carte. Pur și simplu nu am putut să o las din mână până când nu am terminat-o. Puține cărți sunt atât de vii, atât de fascinante încât să te acapareze cu totul, să te rețină în mrejele lor ca un iscusit vrăjitor. 

Despre „Circul nopții” am citit, din pură întâmplare, pe Internet, într-un articol în limba engleză care nu avea nici în clin, nici în mânecă cu literatura, SF-ul sau fantasy. Era pomenită în treacăt. Nu mică mi-ar fi mirarea să descopăr la a doua citire a articolului că titlul cărții nici măcar nu mai apare acolo. Uau! Magie, mister și miracole! M-a făcut curioasă și am căutat să văd dacă nu cumva a fost tradusă și în limba română. Așa am descoperit că a apărut, anul trecut, la Editura Corint. A doua zi, am și cumpărat-o și mi-am petrecut tot week-end-ul citind-o. Nu am putut să o las din mână. Pur și simplu nu am putut. 

Este cartea de debut a unei tinere scriitoare din America, Erin Morgenstern. Povestea se petrece la granița dintre secolele XIX și XX și are în centrul ei circul. Se citește atât de ușor, stilul ei este fluent, lejer, plin de finețe și de gingășie. Personajele sunt descrise cu delicatețe iar magia și atmosfera de basm în care se petrece povestea sunt captivante și pline de savoare. Cuvintele au o muzicalitate deosebită și sunt astfel împletite încât alcătuiesc o melodie ademenitoare, un cântec minunat al cărui ritm te prinde, te vrăjește și îți rămâne în minte mult timp după ce ai închis cartea. 

Este o fantezie reală sau o realitate fantastică? Te face să tânjești după un astfel de circ, să te întrebi dacă nu cumva chiar există cu adevărat, atât de veridică este descrierea lui. Devii și tu unul dintre acei reveurs, visând la minunile adăpostite de corturile mereu diferite și tot mai elaborate ce alcătuiesc circul. Te seduce și te abandonează cu sentimentul că toată viața vei căuta un astfel de loc. Pentru că totul este Magie. Despre asta este vorba. Despre magie. Adevărată, autentică, bazată doar pe puterea minții omenești de a manipula materia, de a influența gândurile și de a construi o realitate proprie. 

Suntem binecuvântați să fim înconjurați de atât de multe cărți, să avem de unde alege, să ne pierdem cu orele în librării, citind, privind, visând. Înainte de ’89, cărțile se găseau foarte greu. Stăteai la cozi ca să iei o carte bună, dată la pachet cu încă două sau trei care luau imediat drumul maculaturii. Nu prea aveai ce face pe vremea aceea. Așa că fie citeai, fie jumuleai corcodușii, fie băteai mingea în curtea școlii. 

În copilărie, cartea mea preferată era „Cireșarii”. O citeam an de an, la început de vară. Pentru mine era semnalul că a venit vacanța. Nu o aveam în bibliotecă, așa că eram nevoită să o împrumut de la biblioteca fabricii unde lucrau părinții mei. Da, pe vremea aceea fabricile aveau biblioteci. Destul de mari și bine garnisite cu o grămadă de cărți interesante. Nu găseam niciodată cele cinci volume în aceeași ediție Erau citite și răscitite de pasionați ca și mine. Încercam să aleg cele mai puțin ciufulite cărți din edițiile pe care le aveam la îndemână. Una din ele era preferata mea, cu ilustrații pe copertă de Sabin Bălașa și versuri de Nichita Stănescu. Citeam cele cinci volume pe nerăsuflate și de fiecare dată era ca și cum le-ași fi citit prima oară. Sunt cărți pe care le citești chiar și de zece ori și mereu descoperi noi sensuri, noi înțelesuri, locuri trecute cu vederea sau personaje pe nedrept neglijate.

 Liceul meu era undeva în centru, pe lângă Sfântul Gheorghe. Drumul de la metrou la liceu trecea prin dreptul unei librării, care există și astăzi, în exact același loc. Într-o după-amiază, am intrat în librărie să văd dacă a mai apărut ceva nou. Deși nu aveam prea mari speranțe, pentru că nu era coadă, evident. 

Primul lucru pe care l-am văzut de cum am păși pragul librăriei au fost cele cinci volume din „Cireșarii”, ediție nouă, proaspătă, abia ieșită de sub tipar. Inima mi s-a oprit pentru câteva secunde și a zbughit-o de la locul ei fix la baza gâtului. Mi-a trebuit ceva timp să-mi aduc aminte cum e cu respiratul și că nu e defel politicos să încremenești în loc cu gura căscată și ochii cât orologiul din Turnul Londrei. Când, în sfârșit, m-am convins că ceea ce văd este real, că „Cireșarii” se aflau în fața mea, pe raft, la nici doi metrii de mine, am simțit că intru în trepidații. Din cauza prețului! Costa cam 30 de lei, o sumă frumușică pe vremea aceea. 25 de lei era o pereche de pantofi buni, ca termen de comparație. Sper că-mi aduc bine aminte. La 16 ani dacă aveai 5 lei în buzunar erai super fericit. Nu aveam cei 30 de lei și nici nu mai aveam răbdare până a doua zi. Nu de alta, dar cărțile bune dispăreau de pe rafturi în câteva ore, ca prin farmec. Nu voiam să risc în nici un fel. 

Așa că, am alergat într-un suflet, cale de trei stații de metrou și juma de stație de autobuz până la fabrica unde lucrau părinții mei. Noroc că portarii mă cunoșteau și aveam intrare liberă. VIP, ce mai! Am dat buzna ca o disperată în biroul mamei, de s-a speriat biata femeie, crezând că cine știe ce bazaconie comisese fiică-sa și i-am spus dintr-o răsuflare că am nevoie de 30 de lei și am nevoie de ei în acel moment și trebuie să mă întorc în oraș că la cinci se închide librăria și rămân fără „Cireșarii”, ceea ce e de neconceput. Mama nu a înțeles absolut nimic, dar pentru că avea totală încredere în capacitățile mele mintale și pentru că era ușurată că nu se întâmplase nimic și auzise și cuvântul magic „Cireșarii”, mi-a dat banii și mi-a urat drum-bun. M-am aruncat, la propriu, în metrou, am alergat ca bezmetica înapoi la librărie și am cumpărat „Cireșarii”. În sfârșit, după atâția ani, aveam propriile mele volume. Nu mai trebuia să le împrumut de la nimeni. Stăteam în fața librăriei, strângând la piept „comoara” și nu știam dacă să râd sau să plâng sau să chiui ca nebuna. A fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea. Și o spun cu toată seriozitatea. Bucuria pe care am trăit-o atunci, plăcerea de a ține în brațe acele cărți, entuziasmul cu care le-am citit din nou și din nou, au fost fantastice. Așa se simte un cititor împătimit. 

Înainte de ’89 aveam prea mult timp și prea puține cărți. Acum avem prea puțin timp și foarte, foarte, fooooooooarte multe cărți. Câteodată mă apucă disperarea și mă întreb, într-o stare de debusolare soră cu panica, oare când o să reușesc să citesc toate cărțile pe care le-am adunat în trei spre patru teancuri, plasate strategic prin toată casa, că în bibliotecă nu mai au demult loc. Un prieten șugubăț mi-a spus să nu-mi fac probleme, că o să am timp destul când o să ies la pensie. Da, sigur, vezi să nu! Până atunci, o să-mi construiesc o casă întreagă numai din cărți. Plus magazie și coteț pentru câine. O să mă uit pe pereți, la propriu, și o să mai dau din când în când câte o pagină, dar cu grijă, să nu stric mezamplasu’. 

Sursa aici
Aceeași bucurie și freamăt și nerăbdare le-am trăit apoi imediat după ’89, când au început să apară din nou cărțile pe piață. Cărțile bune! Calitatea hârtiei și a tiparului era vai mama ei, dar Doamne cu ce plăcere nebună le citeam. Binențeles că pe măsură ce anii au trecut, și calitatea lor s-a îmbunătățit și au crescut și pretențiile noastre.

Articolul de față, cam dezlânat și fără cap și coadă, a pornit de la o carte, „Circul nopții” și a sfârșit prin a vorbi despre o pasiune, cea pentru cărți. Atunci când ești pasionat de ceva, cu adevărat pasionat, nimic nu mai contează, decât ceea ce iubești să faci. Și faci tot ce îți stă în puteri să-ți împlinești visul. Chiar dacă este unul mărunt și aparent fără prea mare însemnătate, cum ar fi să ai propriile tale volume din „Cireșarii”. Când faci ceea ce-ți place, timpul fie parcă se oprește în loc ca să-ți dea răgazul necesar să-ți duci dorințele la bun sfârșit, fie zboară ca vântul și ca gândul de nu mai deosebești ziua de noapte și noaptea de zi. Și ai vrea ca acele momente să nu se mai termine, să trăiești la nesfârșit acea emoție atât de greu de descris în cuvinte, un amestec de nerăbdare, însuflețire, calm, ardoare, bucurie, care te ridică în al nouălea cer. Ești atât de plin de energie încât cuvântul „oboseală” nu-și mai găsește locul în vocabularul tău. 

Cei mai fericiți oameni sunt cei care au o pasiune. Iar dacă reușești să-ți transformi pasiunea în profesie, atunci chiar poți spune că ai descoperit Raiul pe Pământ. Din păcate, prea puțini oameni sunt conștienți de ceea ce le place cu adevărat să facă sau renunță prea ușor la pasiunile lor pentru a trăi o viață comună și plictisitoare. Își sacrifică pasiunile pentru o așa zisă siguranță și stabilitate și tânjesc tot restul vieții după aventură și neprevăzut. 

Când eram copii nu ne era teamă să ne imaginăm tot felul de lucruri fantastice, de lumi fabuloase. Credeam că vom putea face orice, că ne stătea în puteri să ne împlinim orice dorință, orice vis. Apoi am devenit adulți și toate astea au rămas de domeniul fanteziei și naivității. Ne-am pierdut capacitatea de a visa și am căpătat în schimb minunata abilitate de a ne face griji din orice. Ne gândim mereu la tot ce poate fi mai rău, la ce catastrofe se pot întâmpla într-un viitor care nici măcar nu a venit. 

Trebuie să ne redescoperim pasiunile, să facem mai mult din ceea ce ne place și mai puțin din ceea ce suntem obligați să facem pentru că „așa trebuie”. Să avem curajul să ne luăm viața în propriile mâini și să trăim cu adevărat, nu doar prin „procură”. Să nu mai privim cu jind la cei care își urmează visul și să ne plângem că n-am avut noroc. Norocul n-are nimic de-a face cu asta. 

Nu o să vă spun eu cum să vă descoperiți pasiunea. Nu vreau să repet lucruri care deja s-au spus. În schimb, o să vă recomand câteva articole scrise de oameni deosebiți și care sigur vă vor da o idee despre cum să ajungeți să faceți ceea ce vă place cu adevărat: 

17 moduri ca să faci din viața ta o viață semnificativă 

Materialele gratuite despre descoperirea și valorificarea vocației 

Cum să îți descoperi vocația 

A sosit clipa să-ți descoperi pasiunea! 

Cum să-ți descoperi pasiunea 

Despre a-ți descoperi pasiunea 

Cum să-ți descoperi pasiunea adevărată 

Și câteva cărți despre oameni care și-au împlinit visul: 

Steve Jobs, 
de Carmine Gallo 

Muzica tăcerii, 
de Andrea Bocelli 

Open - O autobiografie, 
de Andre Agassi 

Excepționalii - Povestea succesului, 
de Malcolm Gladwell 

Afacerile, dezbrăcate - Aventurile unui antreprenor internațional, 
de Richard Branson  

Sursa aici
 „Nici un lucru important nu a fost vreodată realizat fără pasiune.”  
Georg Wilhelm Friedrich Hegel


Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț. Dacă merită.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu