Scurt, cuprinzător și … delicios

”Crede că poți și vei fi deja la jumătatea drumului. ”

Theodore Roosevelt

N-am fost niciodată preocupată de gătit. Mai ales dulciuri. Asta era treaba mamei. Ea era cofetăreasa familiei. Încă din copilărie era pasionată de tot ce înseamnă torturi, plăcinte, creme, foietaje, dulcețuri, cozonaci și alte asemenea bunătățuri care fac deliciul gurmanzilor amatori de glucide. Făcea cele mai minunate prăjituri care au existat vreodată. Din păcate pe mine n-a reușit să mă învețe. Nu aveam nici răbdare și nici pasiune pentru așa ceva. Nu semănam deloc cu ea în privința asta.

Mi-au rămas de la ea câteva rețete minunate de prăjituri, în special două checuri fantastice. Au fost rare ocaziile în care am asistat la prepararea lor. Și mai rare cele în care am participat efectiv. Eram mai iute ca mercurul când era vorba să o tulesc din bucătărie. De obicei le găseam gata făcute. Nu știam cum se prepară dar știam foooooarte bine cum trebuie să arate și, mai ales, ce gust trebuie să aibă. Divin … cum altfel?

Mi-au trebuit aproape trei ani să-mi iau inima în dinți și să-mi încerc talentele de cofetar. Și mai ales norocul. Mama are două rețete de chec, unul cu cacao, alintat „checul pufoșenie” și unul cu nuci, stafide, rahat și fructe confiate, alias „checul cu multe”. Recunosc că mie îmi place mai mult cel cu cacao, dar „checul cu multe” este de departe preferatul majorității familiei și prietenilor. Pentru că este absolut delicios și inedit.

Prin urmare, mi-am încercat norocul mai întâi cu „pufoșenia”, checul cu cacao. Spre surprinderea mea, urmând întocmai indicațiile din rețetă, am obținut un chec minunat. Norocul începătorului, mi-am zis. L-am făcut și a doua oară și … miracol … l-am reușit din nou. La fel și a treia oară, iar de la a patra m-am considerat deja profesionistă în domeniu. Eu am o minte mai matematică, așa că rețetele trebuie să fie foarte clare și explicite iar cantitățile foarte bine drămuite. Altfel, m-ai pierdut de mușteriu. Dacă mă iei cu „după gust” sau „după ochi” sau „cam, circa, aproximativ, în jur de …” îmi iese categoric omletă cu ciuperci în loc de tort cu ciocolată. Nu am deloc imaginație când e vorba de prepararea dulciurilor. Și nici la capitolul aproximări nu stau prea bine.

Încurajată de succesul repetat și absolut nesperat, mi-am luat inima în dinți și m-am hotărât să-mi încerc norocul și cu „checul cu multe”. Aici a fost puțintel mai complicat. E o rețetă mai migăloasă și implică oarece răbdare, pe care trebuie să fi dispus să o acorzi. Altfel … Am avut o tonă de emoții, dar a meritat. Checul a ieșit extraordinar. Fără falsă modestie. Totuși, s-ar putea să fie „norocul începătorului”. Ceea ce înseamnă că ar trebui să fac fiecare prăjitură o singură dată, ca să fiu sigură că îmi iese excelent. Deși, dacă stau bine și mă gândesc, regula asta nu se aplică și la clătite. Prima, și unica încercare, s-a soldat cu o omletă absolut originală. Oare cum am reușit să recuperez clătita azvârlită după aragaz? 

 

Sursa aici

De fiecare dată când am făcut checurile, am simțit că mama era alături de mine. Era ca și cum îmi șoptea la ureche ce să pun, cum să pun, cât să pun, când să mă opresc sau dacă să le mai las sau nu la cuptor. Și de fiecare dată checurile au avut gustul și aspectul celor făcute de ea, ca și cum chiar ea le-ar fi făcut. Pentru că ea le făcea cu dragoste, cu plăcere, cu pasiune. Ăsta era ingredientul ei secret.

Ce mi-a venit să vă povestesc aventurile mele „cofetărești”? 

Am crezut mereu că nu o să mă pricep niciodată la copt prăjituri, că sunt un dezastru în bucătărie. Convingerea asta m-a ținut aproape jumătate din viață departe de ceea ce acum îmi place tot mai mult. Pur și simplu nu am vrut să încerc, atât de adânc era înrădăcinată ideea. Bunica mea avea o vorbă: „Nu există „nu pot”, există „nu vreau”. Mi-o spunea ori de câte ori mă încăpățânam să nu fac un lucru sau altul sub pretextul că nu pot să-l fac. Și adevărul este că, de fapt, nu vroiam să fac acel lucru, nu aveam cheful sau dispoziția necesară sau îmi era, pe cinstite, lene. Dar puteam să-l fac. Categoric puteam.

I-ați inima în dinți și pune mâna și fă ceea ce te gândești că nu poți să faci dar ți-ai dori să faci. Nu te mai învârti în jurul cozii pe motiv că nu te pricepi sau că oricum nu o să iasă bine. Nu ai de unde să știi ce va ieși dacă nu încerci. Și ce dacă nu iese bine din prima? Fiecare șut în fund este un pas înainte. Fiecare prăjitură arsă sau necoaptă, amară sau leșinat de dulce, suspect de revărsată sau prototip de ghiulea medievală te aduce mai aproape de creația perfectă. Și asta este valabil pentru orice, nu doar pentru prăjituri. Am învățat pe propria-mi piele. 

Important este să-ți dorești din suflet să iasă totul bine și să pui multă, multă, enorm de multă dragoste în ceea ce vrei să faci. Nu te costă nimic să încerci. Lasă deoparte orgoliul, mândria, ego-ul și altele asemenea. Distrează-te. Joacă-te. Râzi și simte-te bine. Nu ți-au ieșit clătitele? Nici o problemă. Transformă-le în omletă. Va avea exact același gust. Ți-au mai rămas ceva șuruburi după ce ai asamblat patul de la Ikea? Nici o problemă. Desfă-l și ia-o de la capăt. Te vei alege cu o îndemânare net îmbunătățită și vor scădea și șansele ca patul să se dejghine exact când ți-e somnul mai dulce. Ai scăpat prea multă sare în tocăniță? Nici o problemă. Scapă și câțiva cartofi și te-ai făcut și cu un piure pufos și binevenit.

Limita imaginației este … că nu prea este. Poți face orice îți trăsnește prin minte. Trebuie doar să vrei. Atât. Doar să vrei și … să fi dispus să cureți după aragaz, la final.     

 

Cât despre rețete … Luați-vă gândul. Sunt secret de familie. Dar vă invit cu drag la o degustare. N-o să vă pară rău. Sper.    

 

Sursa aici

“Lucrurile nu sunt greu de făcut . Greu este să te pui în stare de a le face.”

Constantin Brâncuși