O comoara nestiuta

Articol scris pentru Coaching Support Group Bucureşti.

Suntem in pragul vacantei de vara. E atat de cald ca „a gandi” a devenit dintr-o data ceva foarte complicat, imbarligat si confuz. Ce poti face cand mintea ti-a intrat in stand by si refuza cu obstinatie sa mai emita cugetari logice si idei cat de cat rationale? O scoti la o bere. De preferat undeva unde este racoare si intr-o companie cat mai placuta: sotul/sotia, prietenii, colegii, rubedeniile, cunoscuti, necunoscuti … intr-un cuvant (care de fapt sunt mai multe dar, de!, e canicula!!!) … cei care iti sunt parteneri in viata, in profesie, in timpul liber si oriunde mai considerati domniile voastre, pentru ca, asa cum v-am spus, caldura nu face casa buna cu inspiratia. Din pacate!

Gluma, gluma, dar adevarul este ca toti cei care apar la un moment dat in viata noastra ne sunt parteneri, intr-un fel sau altul. Fie ca ei au ceva sa ne daruiasca, fie ca noi avem ceva sa le daruim: o vorba buna, o experienta, un sprijin sau o intreaga viata. Nu conteaza ca dureaza (hm! … interesanta rima!) doar o ora, o zi sau „forever and ever”. Nu este o simpla intamplare ca intalnim anumiti oameni exact atunci cand avem nevoie de ei, chiar daca noi nu suntem constienti de acest lucru. Si nu suntem, credeti-ma.

Citeşte continuarea aici.

Sursa aici

„Open” … o întrebare

„ … trebuie toți să avem grijă unii de alții – aceasta este sarcina noastră în viață. Dar trebuie să avem grijă și de noi, ceea ce înseamnă că trebuie să fim atenți la hotărârile noastre, atenți la legăturile noastre, atenți la afirmațiile noastre. Trebuie să ne organizăm cu grijă viețile, pentru a evita să devenim victime.”

Nelson Mandela

„Deschid ochii și nu știu unde mă aflu și cine sunt. Nu e ceva foarte neobișnuit – jumătate din viață nu am știut.” Așa începe povestea vieții lui Andre Agassi, „Open: o autobiografie”. Povestea unui multiplu campion, a unui tenisman genial care, surprinzător și șocant, spune cu sinceritate: „Trăiesc din tenis, deși urăsc tenisul, îl urăsc cu o patimă întunecată și secretă, și totdeauna l-am urât.” Asta nu l-a împiedicat, însă, să câștige opt turnee de Grand Șlem, să fie în multe rânduri numărul unu mondial și să fie singurul jucător din lume care se poate lăuda cu un Golden Șlem (câștigarea tuturor celor patru turnee de Mare Șlem plus o medalie olimpică de aur la Atlanta în 1996). În mod paradoxal, această ură i-a fost cel mai bun antrenor, cel mai bun sfetnic și, de ce nu, cel mai bun prieten, pentru că a făcut din el un om împlinit. 

Recunosc, cu toată onestitatea de care sunt în stare, că nu mi-a plăcut niciodată tenisul. Nu am avut răbdare să urmăresc un meci de tenis cap-coadă și, prin urmare, nu i-am înțeles niciodată regulile. Dar am citit cartea lui Andre Agassi aproape fără să respir și fără să mă mișc. Adică, îmi mai aduceam din când în când aminte să iau o gură de aer proaspăt și mă mai deplasam până la bucătărie să-mi reîmprospătez cafeaua din cană. În restul timpului, parcă eram în fața unui ecran uriaș pe care urmăream, ca în transă, cum se derula acțiunea. Și asta deoarece cartea este astfel scrisă încât ai senzația că urmărești un film HD cu sunet surround. Cuvintele compun imagini incredibil de vii și de expresive. Ai senzația că efectiv auzi rumoarea de pe terenul de tenis, strigătele jucătorilor, aplauzele spectatorilor, zgomotele străzii sau liniștea deșertului. Și, deși nu am înțeles mai nimic din descrierile meciurilor (ouch!), le-am citit cu sufletul la gură, convinsă fiind că se vor termina de fiecare dată cu o victorie. Și ce dezamăgire când rezultatul era exact pe dos!  

La final, o întrebare mi-a răsărit în minte. Cum este posibil ca un om care urăște atât de mult ceea ce face, să facă acel lucru atât de aproape de perfecțiune? Să fie primul, să fie cel mai bun, și totuși să urască cu pasiune ceea ce face. Mi se pare o adevărată contradicție în termeni. Mai tot timpul ni se spune că cei mai buni fac ceea ce le place, că tocmai din acest motiv sunt cei mai buni, pentru că le place atât de mult ceea ce fac!!! 

Să fie oare Andre Agassi excepția care confirmă regula? De mic copil a fost obligat de tatăl lui, un adorator al tenisului, să joace tenis, să mănânce practic tenis pe pâine, dimineața, prânz și seară, să nu mai vadă, audă, gândească, vorbească decât tenis. Practic, micului Andre nu i s-a dat nici o posibilitate de a alege, nu i s-a dat șansa de a descoperi singur cine este și de ce se află aici. Nu este de mirare că jumătate din viață nu a știut cine este, pentru că aceea nu a fost cu adevărat viața lui, viața pe care și-a dorit-o, ci a fost viața pe care tatăl lui a pregătit-o pentru el, bazându-se pe visele și pe dorințele proprii, nu pe visele și dorințele fiului său.

De ce facem totuși lucruri care nu ne plac, și le mai facem și bine, pe deasupra? De ce rămânem blocați în meserii, în locuri sau alături de oameni care nu ne plac? Cum este posibil să fii foarte bun în profesia ta, dar de fapt să o urăști din toată inima? De ce nu renunțăm, pur și simplu, de ce nu facem ceea ce ne place, ceea ce ne-am dori de fapt să facem? Urând ceea ce facem, ajungem să ne urâm pe noi înșine, să ne disprețuim și să ne pedepsim singuri pentru lipsa noastră de curaj, de voință, de perspectivă și de sinceritate.

Andre Agassi spune în cartea lui: „Urăsc tenisul mai mult decât oricând – dar mă urăsc și mai mult pe mine. Îmi spun: „Și ce dacă urăști tenisul? Cui îi pasă? Toți acești oameni, milioanele care urăsc ce fac pentru a trăi, o fac totuși. Poate că asta e ideea, să faci ceea ce urăști și să o faci bucuros. Deci urăști tenisul. Urăște-l cât vrei, dar tot trebuie să-l respecți - și pe tine.”

 

Sursa aici

Milioane de oameni, așa cum spune Andre Agassi, sunt prinși în această capcană. Încearcă să se amăgească cu ideea că ăsta este, poate, destinul lor. Că asta trebuie să facă în această viață. Că cineva trebuie să facă și munca asta. Că totul este predestinat iar noi nu avem nici un cuvânt de spus, nu putem schimba nimic, oricât am dori. De ce facem asta? Pentru că ne este îngrozitor de frică. În loc să ne gândim la ce avem de câștigat, ne gândim mereu și mereu numai la ce avem de pierdut. Ne este teamă de schimbare, ne este teamă să ieșim din zona noastră de confort, clădită cu atâta grijă de-a lungul anilor, nu mai avem voința și răbdarea de a învăța ceva nou, de a o lua de la capăt. Timpul trece mult prea repede și niciodată nu avem suficient timp, deși nici pe cel pe care-l avem la dispoziție nu-l folosim cum trebuie, îl irosim, îl lăsăm să se scurgă, secundă cu secundă, oftând și făcându-i semne de rămas bun. Ne este mai ușor să facem ceea ce deja știm foarte bine, lucrurile cu care suntem obișnuiți și care vin de la sine. Vrem să ne controlăm viața până în cele mai mici detalii și, de aceea, riscul, neprevăzutul și adrenalina nu au ce căuta, pentru că e ceva ce nu putem controla.

Poate că suntem atât de buni când facem ceea ce urâm pentru că este ca un fel de refulare. Dacă tot nu pot să fac ceea ce-mi place, măcar să fiu un AS în domeniul meu. Să le arăt eu lor! E ca o răzbunare, ca o palmă dată destinului. Ca și cum ai spune: „Nu vreau să fac asta, dar atâta m-ați bătut la cap că o s-o fac, uite așa, de-al naibii, ca să vă arăt că sunt cel mai tare!” Iar cei care te-au împins pe drumul ăsta, te vor aplauda, se vor felicita pe ei înșiși pentru cât de buni părinți sau prieteni au fost, ce idee inspirată au avut și cât de bine s-au aranjat lucrurile pentru că tu le-ai dat ascultare. Nu-și imaginează nici măcar o clipă că ți-au dat toată existența peste cap, că te-au făcut să trăiești o viață așa cum o văd ei și nicidecum așa cum ți-o dorești tu. Că s-au jucat de-a destinul iar tu nu le-ai putut spune „NU!”

Sau, dimpotrivă, înțelepciunea dobândită prin experiență și bunul simț înnăscut îți spun că trebuie să-ți respecți profesia, pentru că în felul acesta te respecți pe tine însuți. Indiferent dacă îți place sau nu ceea ce faci, trebuie să o faci cât de bine posibil pentru că faptele tale arată cine ești tu cu adevărat. Nu vorbele, ci faptele. Dar asta nu înseamnă, însă, că ești și fericit. Pentru că porți răspunderea propriilor alegeri și este dureros să constați că ai ales greșit, că fie ți-ai sacrificat cu bună știință pasiunea pentru o siguranță relativă și discutabilă, fie că, pur și simplu, nu ai știut ce vrei cu adevărat să faci iar acum este poate prea târziu să o mai iei de la capăt. Asta, dacă ai norocul să-ți descoperi până la urmă vocația. 

Sau, ceea ce faci a devenit ca o a doua natură, este ușor, nu mai necesită gândire, efort, este rutină pură. Te obișnuiești atât de multă cu o astfel de viață, încât nu mai reușești să vezi dincolo de zidurile de protecție pe care ți le-ai construit de jur împrejur. Te lamentezi, te vaiți că viața ta este aridă, plictisitoare și lipsită de sens, dar nici măcar nu încerci să arunci o privire dincolo de gard și ai uitat cu desăvârșire unde ai ascuns cheia de la poartă. Rămâi prizonierul propriei tale plafonări, prizonierul iluziei confortului călduț și plăcut și renunți să mai cauți să înțelegi cine ești tu cu adevărat.  

Când faci ceea ce nu-ți place, oricât de bun ai fi, te păcălești singur, pentru că trăiești o viață construită pe calapoadele altora, este o viață dictată de familie, de societate, de oricine altcineva numai de tine nu. Nu este viața ta. Este viața pe care poate părinții tăi ar fi vrut să o aibă și pentru că nu au reușit au încercat să o trăiască prin intermediul tău. Sau, ai cedat influențelor venite din partea școlii, prietenilor, societății. De ce să devii pictor, de exemplu? Din ce vei trăi? Vei fii muritor de foame. Nici să nu te gândești la așa ceva. Mai bine fă-te contabil și vei avea mereu un loc de muncă asigurat și un venit lunar. Ce dacă nu poți să suferi cifrele și ești extrem de talentat la desen. Mai bine să fii sigur decât să riști. De câte ori nu am auzit astfel de sfaturi „binevoitoare”. Și de câte ori, mulți dintre noi și-au ales profesii pe care le urăsc doar de teamă că nu au să poată trăi din pasiunea lor. Câți oameni foarte, foarte talentați nu și-au înăbușit talentul ca să devină apoi economiști, ingineri, sculeri-matrițeri, și să-și urască de moarte meseria pentru tot restul vieții lor? Asta vrem? Să fim nefericiți, să adunăm frustrări, resentimente, invidie?

Andre Agassi a știut să se folosească de ura sa pentru tenis ca să devină unul dintre cei mai iubiți jucători de tenis din toate timpurile. El și-a găsit în final propria cale și propriul vis. El spune așa: „Ține minte asta. E singura perfecțiune care există, perfecțiunea de a-i ajuta pe alții. Este singurul lucru pe care-l putem face care are valoare și înțeles durabile. Pentru asta suntem aici. Ca să ne facem unii pe alții să ne simțim în siguranță. … Pentru a lupta în ciuda durerii și, când putem, pentru a le ușura durerea celorlalți. Atât de simplu. Atât de greu de văzut”

Într-adevăr. Atât de greu de văzut. Nu este ușor să descoperi ce-ți place și, mai ales, să faci ce-ți place, să-ți transformi pasiunea în profesie și profesia în pasiune. Dar nu este nici imposibil. E adevărat că îți trebuie curaj, multă voință și, mai ales, oameni care să creadă în tine și care să te încurajeze. Dar atâta vreme cât îți dorești din tot sufletul să faci ceva anume, este imposibil să nu reușești. 

 

Sursa aici

Nu există o rețetă pentru așa ceva. Fiecare dintre noi este un Univers unic, desăvârșit și complex. Fiecare are drumul lui. Chiar dacă în aparență aceste drumuri seamănă, ele sunt totuși foarte diferite, la nivel de amănunt, de perspectivă, de interpretare, de viziune. Poți folosi experiențele celorlalți, rețetele lor, ingredientele lor, dar adaugă neapărat propriile ingrediente rezultate din experiența ta de viață. Construiește-ți propria cale, originală, inconfundabilă și care să poarte amprenta și savoarea ta personală. Altfel, nu vei face altceva decât să copiezi viața altcuiva. Eu am încercat și, credeți-mă, nu merge.

Ca să poți face asta, trebuie să ajungi să te cunoști foarte bine pe tine însuți. Să-ți cunoști calitățile, defectele, valorile, abilitățile, convingerile, mai ales acele convingeri care te țin pe loc, care îți alimentează temerile și neîncrederea în tine și te împiedică să-ți asumi riscurile unui nou început. Să-ți descoperi identitatea, misiunea, motivația. Sunt o mulțime de cărți valoroase, de cursuri și seminarii foarte interesante de unde poți învăța tehnici și metode de a te cunoaște și a-ți descoperi și înțelege potențialul. Trebuie doar să vezi care ți se potrivește, pentru că și aici este exact același lucru. Ceea ce funcționează pentru mine, s-ar putea ca ție să nu-ți fie de nici un folos și invers. Pentru fiecare dintre noi există o metodă anume care ni se potrivește cel mai bine. Poate fi NLP, meditație, coaching, analiză tranzacțională, constelații familiale sau orice altă metodă psihologică sau spirituală.      

Sursa aici

Tot ce contează este să fii autentic, să-ți trăiești propria viață, nu o viață impusă de altcineva. Nu forța lucrurile. Dacă ceva nu iese, înseamnă că nu este momentul potrivit. Lasă-l deoparte și vei simți când este timpul. Fă cât mai multe lucruri care îți plac. Experimentează cât mai multe lucruri noi. Înconjoară-te de oameni care să te inspire și să te încurajeze. Călătorește. Crează-ți obiceiuri noi. Lasă-te dus de val. Renunță, măcar din când în când, să mai încerci să controlezi totul în jur. Un pic de adrenalină, administrată în dozele corespunzătoare, este sănătate curată. 

Nu este ușor, dar măcar încearcă. Nu vei ști niciodată ce ți se potrivește dacă nu încerci. Fii cel mai bun prieten al tău și fii sincer cu tine însuți. Nimeni altcineva nu știe mai bine ca tine de ce ai nevoie și ce-ți dorești cu adevărat. Așa că nu încerca să-ți strecori sub preș visele, dorințele, pasiunile, sub pretextul că este prea târziu să le mai dai viață. Singurul om de care nu te poți ascunde ești tu însuți. Chiar dacă mintea va încerca să le tăinuiască, sufletul le va scoate mereu la iveală, pentru că nu te poți împiedica să simți, nu poți împiedica emoțiile și sentimentele să te scuture din cap până-n picioare și să-ți amintească mereu și mereu cine ești tu cu adevărat.

    

„Viața e un meci de tenis între opusuri. Victoria și înfrângerea, dragostea și ura, deschis și închis. E bine să afli acest lucru din timp. Apoi să recunoști contradicțiile flagrante din tine și, dacă nu poți să le îmbrățișezi sau să le împaci, măcar să le accepți și să mergi mai departe. Singurul lucru pe care nu-l poți face e să le ignori.”

Andre Agassi

Iată doar câteva din cărțile care îți pot fi de ajutor:

„Open: o autobiografie”, de Andre Agassi

„Viața ca o țeapă”, de Alan H. Cohen

„Secretele succesului”, de Dale Carnegie

„Călugărul care și-a vândut Ferrariul”, de Robin Sharma

„Inteligență emoțională”, de Daniel Goleman

„Puterea prezentului”, de Eckhart Tolle

„Screw it, let’s do it. Lecții dinșcoala vieții”, de Richard Branson

„Profețiile de la Celestine”, de James Redfield

„Partea întunecată a căutătorilor delumină”, de Debbie Ford

„Cine ai fi tu, fără povestea ta”, de Byron Katie

„Iubește ceea ce este”, de Byron Katie

„Ce spui după Bună ziua?”, de Eric Berne

„Iluzii”, de Richard Bach

„Un val, un ocean”, de Bert Hellinger

„Eu sunt OK, tu ești OK”, de Thomas Harris

„Convingeri”, de Robert Dilts

„Fă-ți viața exact cum vrei tu!”, de Richard Bandler

„Inima minții”, de Steve Andreas și Connirae Andreas

Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț.  

Emoții … olfactive

„Mirosul este un vrăjitor puternic ce te transportă peste mii de mile 

și prin toți anii vieții tale.”

Helen Keller 

Nasul … Zâmbiți, nu? Îmi închipuiam eu!

Îl criticăm cât e ziua de lungă. Ba e prea mare, ba e prea mărunțel, ba e prea ascuțit, ba e prea borcănat, ba e prea cârn, ba e prea încovoiat. Nu suntem niciodată mulțumiți de forma lui. Și nu suntem, din păcate, niciodată recunoscători pentru emoțiile pe care le trăim datorită lui. A banalului și neglijatului organ olfactiv. Îi dăm atenție doar atunci când se transformă într-un robinet stricat sau când ne aduce în pragul sufocării. Atât. În rest, îl ignorăm cu ostentație. 

Nu vi s-a întâmplat să simțiți, fără un motiv evident, cum inima tresare de bucurie sau se strânge de teamă, cum entuziasmul dă năvală sau repulsia vă îngheață, cum încântarea vă aduce zâmbetul pe buze sau nostalgia lacrimi în ochi, doar pentru că o adiere parfumată v-a gâdilat din senin nările? 

Mirosul, unul din cele cinci simțuri ale noastre, este și una din cele mai puternice surse de emoții. Iar nasul … Ei, bine … el este maestrul de ceremonii. Întâmpină respectuos oaspeții aromați și îi îndrumă, pe calea nervilor, spre centrul afectiv al creierului, unde aceștia îi vor răsplăti serviciul zgândărind amintiri și trezind emoții. 

Mergeam într-o după-amiază, după ploaie, prin Cișmigiu. Parcul era aproape pustiu. Era răcoare iar aleile erau împestrițate cu ochiuri de apă și frunze smulse de vânt de pe crengile copacilor. Aleile din Cișmigiu sunt mărginite de tei. Înalți, viguroși, protectori. Teii de mai înfloriseră deja. Erau încărcați de flori filigranate, erau luminoși, aurii, însoriți. Printre ei, teii de iunie își scuturau frunzele ude și păreau reversul medaliei. Erau de un verde întunecat, sclipeau precum argintul și păreau teribil de invidioși pe confrații lor ce-și etalau mândrii coroana parfumată. De parcă nu ar fi știut că urmau să schimbe rolurile peste doar o lună.

În tot Cișmigiul mirosea a ceai de tei. Florile în combinație cu ploaia ce abia încetase răspândeau acea aromă inconfundabilă, îmbătătoare, care te relaxează și îți închide ușurel pleoapele, cufundându-te pe nesimțite într-un somn odihnitor. Cred că dacă mă așezam pe o bancă în acel moment, aș fi tras un pui de somn pe cinste. Era liniște, ceasul de la intrarea în parc bătea discret ora exactă iar porumbeii își vorbeau pe limba lor, degustând dudele coapte ce le fuseseră oferite cu generozitate de vântul zurliu. Parfumul florilor de tei m-a făcut să mă simt precum Alice în Țara Minunilor, așteptând ca din clipă în clipă să se aștearnă masa pregătită pentru ceai, cu cești elegante și aburinde, cu prăjiturele apetisante și cu Iepurele Alb și Pălărierul Nebun în postura de gazde aiurite. Noroc cu zgomotul traficului de dincolo de gardul Cișmigiului, care m-a readus cu picioarele pe pământ, că altfel, cine știe cât mai stăteam pe acolo, visând cu ochii deschiși. Mare atenție la parfumul de tei! Te îmbată, te vrăjește și te rupe de realitate, amăgindu-te spre tărâmuri imaginare și absolut încântătoare, în care ai vrea să te pierzi la nesfârșit. 

Sursa aici

La ieșirea din parc, mirosul teilor a fost înlocuit brusc de cel al dudelor, o aromă dulceagă și grea. Mi-a dat o stare de neliniște, ca și cum în orice clipă un fruct zemos și negru ar putea ateriza pe bluza mea albă, lăsând o urmă însângerată. Este emoția pe care o simt de fiecare dată când trec pe lângă un dud. Grăbesc pasul și încerc să mă țin la distanță de potențialul atac al fructelor ce abia așteaptă să-mi ofere cu generozitate pete greu de îndepărtat. Cred că mă feresc de duzi și din cauză că vederea lor îmi aduce în minte imaginea viermilor de mătase, cu care am făcut oarece cunoștință în copilărie, și care îmi provoacă și acum fiori pe șira spinării. Brrrr!

Mi-am continuat plimbarea pe străzile ude de ploaie, făcând slalom printre crengile aruncate de vânt în mijlocul drumului. Am trecut pe lângă case cu gardurile încărcate de iasomie și caprifoi. Aș sta cu orele să inspir parfumul lor delicat, suav, răvășitor. Pe cât de mici și fragile le sunt florile, pe atât de puternice sunt emoțiile pe care le trezesc în suflet. Bucurie, speranță, calm, încântare. Au neasemuita calitate de a îndepărta anxietatea, de a înlătura neliniștea și a-ți readuce cheful de viață. Vrei să-ți încarci bateriile după o zi imposibilă? Vâră-ți nasul într-o tufă de iasomie sau caprifoi și vei primi din plin energie și optimism. Aroma lor divină este parcă anume dăruită ca să te învioreze, să-ți limpezească mintea, să-ți domolească temerile și să-ți liniștească gândurile apăsătoare.  

Mirosul de grădină proaspăt udată îmi umple sufletul de nostalgie pentru că îmi amintește de diminețile de vară, în vacanță, când mă trezeam în casa bunicilor. Întotdeauna, primul lucru pe care îl simțeam, de care deveneam conștientă de cum deschideam ochii, era aerul răcoros, cu aromă de iarbă udă și flori parfumate ce tocmai își scuturau petalele de picăturile de apă înviorătoare. Apoi, se strecura ușor, subtil, plin de ispită, mirosul delicios de pâine caldă, lapte fierbinte și cafea neagră. O combinație absolut irezistibilă.

Dar … Să revenim în prezent … 

Să urci dealul Cotrocenilor pe înserat, cu brazii din parcul palatului, pe o parte, și copacii uriași din Grădina Botanică, de cealaltă parte, este ca și cum ai fi undeva la munte sau într-o tabără, și nicidecum în miezul Bucureștilor. Aroma de cetină întotdeauna mi-a trezit amintirea munților, a potecilor înguste și abrupte, a aerului rece și proaspăt și a rucsacului greu, purtat pe umeri kilometrii întregi. Te cuprinde dorul de înălțimi, de ascensiuni obositoare dar atât de generoase prin sentimentul de împlinire pe care ți-l dăruiesc la final, când atingi creasta și întreaga lume ți se așterne la picioare. Când simți că plutești la propriu după ce dai jos rucsacul și-ți eliberezi umerii de povara lui. Nici nu mai vezi cârdul nesfârșit de mașini care alunecă în stânga ta. Nu mai auzi zgomotul enervant al motoarelor și chițăitul isteric al claxoanelor. Ești departe, într-o lume verde, tăcută, calmă și înmiresmată.

Și … din care te trezești brutal și dureros când ajungi sus, la Politehnică. Dar … asta este, oameni buni, suntem totuși în București. Deal with it! 

La Politehnică am cedat fizic și nervos. Adică, m-am îndreptat spre metrou, pentru că mă cam lăsaseră genunchii. De, vârsta, ce să-i faci! Amuzant e că de fiecare dată când cobor la metrou, la Politehnică, am senzația că miroase ca într-un cabinet medical. Și asta, pentru că aici cobor de obicei ca să merg la medicul meu de familie. De data asta se întâmplă fix pe dos. Locul e cel care evocă aromele și senzațiile și nu invers. 

Asociem întotdeauna mirosurile cu amintiri ce ne aduc diverse emoții în suflet. Sau, invers, cu emoții care ne duc cu gândul la întâmplări, oameni, locuri din trecutul nostru mai mult sau mai puțin îndepărtat. Și nu întâmplător un parfum anume ajunge la noi la un moment dat. Poate că în acea clipă avem nevoie să ne amintim ceva sau pe cineva, sau să simțim o emoție care să ne ajute să depășim un moment dificil sau să luăm, în sfârșit, o decizie care ne frământă de mult timp. Simpla amintire a unui om pe care-l admirăm sau a unui loc pe care-l îndrăgim sau a unui eveniment important din viața noastră poate fi o sursă de inspirație, de curaj, de încredere, de optimism. Te poate aduce cu picioarele pe pământ sau, dimpotrivă, îți poate oferi un răgaz binemeritat de visare și abandon într-o lume ideală și fascinantă. Câteva clipe benefice de limpezire și de revelație.

Așa că, de fiecare dată când o aromă aparte vă trezește în suflet o emoție sau reînvie în minte o amintire, gândiți-vă de ce a apărut chiar în acel moment, ce vrea să insinueze, ce anume vrea să vă arate? E doar o simplă coincidență? O întâmplare oarecare și atât? Opriți un pic motoarele și dați atenție acestui mic stimul. S-ar putea să aveți o surpriză. S-ar putea să primiți din partea lui un ajutor nesperat sub forma unei idei, a unui sentiment plăcut, a unui prim pas îndrăzneț sau chiar a unui avertisment care să vă ferească de a intra în belele. Tot ce trebuie să faceți este să fiți conștienți de prezența lui, să nu-l lăsați să treacă fără să ascultați ce are de spus, la ce întrebări nerostite vă poate răspunde. 

Sursa aici

Pentru că tot ceea ce ni se întâmplă, se întâmplă cu un scop. 

Sau, așa cum spunea Albert Einstein: „Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim.”

 

Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț. Dacă merită.