Vacanțe … aproape uitate (2)

“Ești ceea ce îți amintești - identitatea ta depinde de toate întâmplările, oamenii și locurile de care îți poți aduce aminte.”

Richard Restak

Continui să cotrobăi prin tolba cu vacanțe. Care s-a transformat, se pare, în sacul lui Ivan Turbincă, atât de alunecoase și greu de prins sunt frânturile de amintiri. De ce oare? Poate pentru că au trecut cam mulți anișori de atunci? Încet dar sigur, de prin cotloanele memoriei răsar crâmpeie de povești, chipuri cunoscute sau pasagere, imagini ale unor locuri văzute, plăcute și pe nedrept neglijate. Câteodată mi se pare că toate aceste bucățele de viață sunt precum informațiile păstrate pe un hard-disk iar eu, distrată și dezinteresată, am uitat parola de la softul pentru accesarea lor. 

După cum v-am povestit în prima parte a acestui „duplex”, mi-am petrecut vacanțele cam de capul meu. Sau, de al bunicii, care mă purta după ea peste tot pe unde aveam rubedenii. Noroc cu surorile bunicilor mei, că așa o mai zbugheam și eu din București și mai dădeam cu nasul de câte o lubeniță pântecoasă, un cățel oțărât sau o rață cu o minunăție de pufoși galbeni după ea.

Sora cea mare a bunicii mele locuia lângă Săliște, la poalele munților Cibinului. Avea o căsuță ca în povești. Din bârne de lemn negru sau maro foarte închis, cu obloane verzi la ferestre. Înăuntru, pe pereți, erau carpete lucrate de ea, cu motive naționale și tablouri pictate de soțul ei, înfățișând fie icoane, fie peisaje din zona Săliștei. Tot ce era acolo era făcut de mâinile lor. 

Fostă călugăriță și stareță de mănăstire, retrasă pe vremea aceea în izolatul sătuc de munte pe nume Vale, Măicuța, căci așa i se spunea de către toată suflarea obștii, era o femeie aprigă, hotărâtă și din al cărei cuvânt nu prea era indicat să ieși. Până și bunica se supunea autorității surorii ei mai mari, cu toate că săreau destul de des scântei din confruntarea celor două caractere puternice.

Munții erau la o azvârlitură de băț. Pădurile de brazi se întindeau la nesfârșit iar pentru mine, „mândră” mlădiță de citadin, erau un templu al poveștilor și un tărâm al misterelor, cufundat în liniște și penumbră. Mergeam mereu la cules de mure și zmeură, care erau peste tot, inclusiv pe marginea drumului, în rugi uriași și încărcați de fructe parfumate. Măicuța cunoștea ca nimeni altul toate soiurile de ciuperci care creșteau în zonă. Știa imediat, doar ce le arunca o privire, care sunt cele aparent inofensive dar criminal de ucigătoare. Odată a avut neinspirata idee de a trimite orășenii la cules de ciuperci. Am venit încântați cu un coș doldora de pălării mari, zemoase și apetisante. Care de care mai viu colorate. Măicuța le-a luat la puricat, una câte una, și în final au rezistat crâncenei selecții doar trei ciupercuțe firave pe fundul coșului. Cam asta se întâmplă când te iei după aparențe. Nu pică prea bine la sănătate. 

Sursa aici

De cealaltă parte a uliței, vis-a-vis de casa Măicuței, era o livadă de pruni, ce urca destul de abrupt pe o coastă de deal. Era de-a dreptul sport extrem să culegi prunele de acolo. De fiecare dată când scuturai un pom, toate prunele o luau la goană și țopăiau fericite până în vale, lăsându-te să fluieri a pagubă și să-ți blagoslovești ceasul când ai decis să fi un bun samaritean și să dai o mână de ajutor.

Odată, părinții mei i-au făcut Măicuței o vizită surpriză. Cum se cam întâmplă în astfel de situații, când au ajuns acolo nu au găsit pe nimeni acasă. Un vecin le-a spus că Măicuța era plecată la pădure, după ciuperci. Așa că, s-au pus pe așteptat. Au sprijinit ei o vreme gardul livezii, până când i-a răzbit foamea. Nu știau ai cui sunt prunii din grădină dar arătau taaaaaaare apetisant. Au rezistat cât au rezistat, dar până la urmă stomacul le-a dat ghes și, după ce s-au uitat cu grijă în stânga și-n dreapta după eventuali martori, au sărit gardul, încărcându-și buzunarele cu cât de multe prune au putut aduna în cât mai scurt timp. Nu vroiau să o facă de râs pe Măicuța și să vorbească apoi tot satul că nepoții dânsei sunt braconieri de fructe. Tocmai ce-și potoliseră foamea, că a apărut și Măicuța pe drumul dinspre pădure. Mama a ținut morțiș să-și ceară scuze pentru micul furt comis, dar Măicuța le-a spus zâmbind: „Dar puteați să mâncați câte pofteați, dragilor, că livada e a mea.”

Când veneam la Măicuța, dormeam întotdeauna în camera de la stradă. De fapt, camera avea ferestre atât spre stradă, cât și spre curte, dar era cea mai mare dintre cele două încăperi ce alcătuiau căsuța cochetă. Deasupra patului unde dormeam eu se afla o carpetă cu flori stilizate, cu multe culori vii și foarte aspră la pipăit. Normal, era lână curată, țesută în războiul care se afla în micul holișor de la intrarea în casă. Vis-a-vis mai era un pat iar pe peretele de deasupra lui erau prinse mai multe icoane, unele mari și impresionante, altele mai mici, dar la fel de frumoase. Îmi aduc aminte că cel mai mult mă emoționau și mă intimidau, în egală măsură, ochii sfinților din acele icoane. Erau mari și foarte, foarte triști. Și aveai senzația stranie că te urmăresc oriunde te-ai fi aflat în încăpere. Mi-aș fi dorit să-i văd zâmbind. Mirosea a lemn, a lână, a fitil arzând de candelă, a curat și a mulți ani de viață simplă. Mirosea a amintiri. 

Într-o noapte m-am trezit brusc. M-am ridicat în capul oaselor și mi-am dus degetele la vârful nasului. Nu am văzut absolut nimic. Și dacă-mi băgam degetele în ochi, și tot nu vedeam nimic. Am încremenit și a fost cât pe ce să încep să răcnesc din toate puterile: „Am orbit!!! Am surzit!!! Ajutor!!!” Chiar nu-i de glumă cu așa ceva când nu ai decât zece ani. Noroc că mi-am dat seama la timp și n-am sculat toată casa. Era întuneric beznă pentru că obloanele erau trase peste ferestre, astfel că nici un strop din lumina lunii nu reușea să intre în cameră iar liniștea … era asurzitoare. Până și greierii căzuseră într-o comă profundă. O astfel de liniște n-am mai întâlnit de-atunci, nicăieri. Parcă era liniștea de la capătul Universului. Sunetul „nimicului”, al absenței a tot și toate, a neantului și eternității. Mi-am dat două palme și după ce am constatat, cam brutal ce-i drept, că obrajii mei sunt la locul lor și că încă mai am cap, m-am întors cu fața la perete și am adormit din nou. 

Primul zgomot pe care-l auzeam era înainte de răsăritul soarelui, când vacile sătenilor coborau pe ulicioară spre poienile știute doar de ele. Dangătul talăngilor continua să se audă în aerul limpede mult timp după ce ele dispăreau din vedere. Se întorceau agale odată cu înserarea și peste tot satul plutea atunci aroma îmbietoare de lapte proaspăt și mămăliguță fierbinte.

Mă spălam dimineața la cișmeaua din curte, cu apă rece de munte, privind spre pădurea care se zărea pe deasupra copacilor din grădinile ce coborau în vale. Mâncam la masa din curte, pe băncuțe de lemn, sub o boltă de vie. Când ploua, stăteam în bucătăria de iarnă, unde un bec firav lumina cu greu și mirosea a foc de lemne, în timp ce ochii te usturau ca naiba de la fumul care nu prea găsea drumul spre horn.

Îmi plăcea să mă joc în vale, în albia micului pârâu care curgea pe la marginea satului. Un firicel de apă ce tropotea vesel peste pietrele lustruite și alunecoase. Un pic mai sus, în amonte, spre pădure, erau niște dale mari de ciment, ca niște trepte uriașe despicate la mijloc pentru a face loc „torentului” vijelios. Se pare că atunci când ploua sus, la munte, pașnicul pârâiaș se schimba la față, devenind ceva mai grăsun și mai obraznic. Pe acele dale preferam să-mi întind catrafusele, și anume mica mea fermă din animăluțe de plastic. Aveam garduri, cai, vaci, câteva oi, câini, pisoi și un măgar. Măgarul îmi era cel mai drag. Nu știu de ce, nu-mi mai aduc aminte. Știu doar că țineam la el foarte, foarte mult. Iar într-o zi l-am pierdut. L-am scăpat în pârâu și dus a fost. Vreo două zile l-am jelit. S-ar putea ca și acum să zacă prins între două pietre, undeva pe fundul pârâiașului. Dacă nu l-o fi găsit cineva.

Duminica, mergeam musai la slujba de dimineață de la bisericuța de deasupra satului. Ne puneam cele mai bune haine și urcam voinicește poteca pietruită. Biserica era mică și plină de lume. Cum eu aveam o sensibilitate aparte față de mirosul de tămâie (știu la ce vă zboară gândul acum), prindeam momentul potrivit, când toți erau numai ochi și urechi la cântările măiastre ale preotului, și o zbugheam afară. Trăgeam cu nesaț în plămâni aerul rece și porneam în explorarea împrejurimilor, formate în mare din cimitirul satului. Așa că îmi petreceam următoarea jumătate de oră citind numele de pe cruci și încercând să-mi imaginez cam ce fel de oameni fuseseră cei care populau acel așezământ. Veselă ocupație!

Sursa aici

Când plecam, Măicuța stătea în poartă și ne urmărea cu privirea. Avea lacrimi în ochi și nu pleca din prag până când mașina noastră nu dispărea în josul drumului. Avea să mai treacă un an întreg până să ne vadă din nou. Iar într-un an … câte nu se pot întâmpla. 

 Bunicul meu matern avea și el o soră, la Măldărești, lângă Horezu. În Vâlcea. Cam de cealaltă parte a munților. Și casa ei era din lemn și piatră, cu un cerdac mare și o pivniță uriașă. De fapt, tot parterul casei era format din pivniță, în timp ce casa propriu-zisă se întindea pe etaj. Era o casă tipic oltenească. În curte avea o mescioară scundă, cu trei picioare, cum doar la Muzeul Satului mai ai șansa să vezi. Nelipsite erau pisicile, dotate din belșug cu scămuțe cu lăbuțe. Adică … purici. Flămânzi și dornici nevoie mare de sânge proaspăt și tânăr. 

La sora bunicului am stat foarte puțin, când eram prea mică, Așa se explică frânturile de amintiri din acea vreme. Astăzi, casa aceea nici nu mai există. Ca multe altele, este arhivată într-un cotlon al minții mele, dar imaginea ei este tot mai vagă pe măsură ce timpul trece.

Îmi mai aduc aminte de o altă casă, din centrul comunei, o casă mare și înconjurată de o curte imensă. Aici îi plăcea bunicii mele să „tragă” atunci când venea în Măldărești. Cum v-am spus, bunica era o femeie foarte elegantă și pretențioasă când era vorba de confortul personal. Sub nici o formă nu ar fi împărțit patul cu o cohortă de „scămuțe”. Nu mai știu în ce relație de rudenie eram cu proprietarii acelei frumoase case, dar erau o familie veche și importantă în zonă. O întâmplare mai ciudată care mi-a rămas în minte este cu o vacă. Știu, o să spuneți că în loc să încerc să-mi aduc aminte de oameni, eu îmi aduc aminte de vaci. Dar ăsta este farmecul memoriei. Își aduce aminte ce are chef, când are chef și cum are chef. 

Vaca de care vă spuneam a avut nefericita inspirație să dea iama într-o parcelă cu lucernă. Iar o vacă îndopată cu lucernă se transformă într-o bombă cu ceas. Se umflă, și se umflă, și se umflă, până când, dacă nu e nimeni prin preajmă să ia măsuri, explodează! Ei, bine, văcuța asta era pe cale să dea naștere unei mici Hiroshime. Nu nucleare, ci olfactive. Noroc că veterinarul a venit la țanc și a „strecurat” un ac uriaș în burta vacii, provocând echivalentul unui atac cu bombe chimice. Vaca s-a dezumflat iar noi am leșinat. Nu de fericire, ci de la miasmele emanate.   

  

Când copii din București vin la țară, pentru ei totul este fascinant. Mai ales animalele. Într-o vacanță petrecută împreună cu verii mei mai mici, am stat la un unchi de-al nostru care avea două vaci și un vițeluș. Fiecare vacă avea propria cameră în grajd. Vărul meu mai mare, care pe vremea aceea cred că avea 6 sau 7 anișori, a stat și a observat cu mare atenție ce se întâmpla în grajdul animalelor și, la un moment dat, a strigat către tatăl lui: „Tati, tati, fiul vacii s-a dus la prietena mamei lui!” Hă? Ce ziseși? Fiul cui? La care prietenă? Mie și acum îmi este dificil să pronunț corect întreaga propoziție. Vă dați seama că el a spus-o dintr-o răsuflare. Iar a doua zi, fiul vacii stătea liniștit cu picioarele din față cocoțat pe mașina frumoasă și roșie a unchiului meu, în timp ce maică-sa și cu prietena ei își vedeau liniștite de rumegat. Halal educație!

 

Sursa aici

Aveam o sumedenie de rude prin satele din zonă. Bunica era doctor în materie de înrudiri, încuscriri și alte asemenea combinații de stare civilă. Dacă vroiai să știi cine cu cine este rudă și de a câta spiță, era suficient să o întrebi. Îți făcea, pe dată, tot arborele genealogic al împricinatului, de la căpitanul Maldăr încoace. Sau de la Ștefan cel Mare, după cum era cazul. O astfel de rudă mai îndepărtată era preot. Și de fiecare dată când mergeam spre Stroiești, sus în Măgura Slătioarei, ne opream la ei acasă, chiar la șosea, și mâncam cea mai bună miere, cu apă rece, din câte am mâncat vreodată. După spusele bunicii, mama și fratele ei își petrecuseră câteva vacanțe interesante prin aceste locuri și erau buni prieteni cu copii preotului și ai preotesei. Mai jos, în vale, se aflau și niște rugi plini de mărăcini în care, se pare, unul dintre copii gazdelor ajunsese cu contribuția mai mult sau mai puțin intenționată a mamei sau unchiului meu. Era o poveste pe care bunica nu obosea niciodată să o spună, ori de câte ori ajungeam acolo.

Se spune că oamenii trăiesc atâta timp cât cineva își mai aduce aminte de ei. Câteodată mă surprind încercând să-mi aduc aminte oameni, locuri, povești din copilărie sau adolescență și fiindu-mi din ce în ce mai greu să o fac. Și mă cuprinde teama. Chipurile se estompează, vocile se pierd, întâmplările se amestecă. Nu, nu am o vârstă matusalemică și nici nu sunt în prag de scleroză, Doamne ferește! Dar, viața asta agitată ne fură nu doar liniștea, răbdarea, puterea, ci și amintirile. 

Cine am fi noi fără amintirile noastre? Suntem o colecție de povești, suntem creați din tot ceea ce am trăit până acum și vom trăi de acum încolo. Da, e bine să trăiești în prezent dar nu e tocmai indicat să îți uiți trecutul. Pentru că fără amintiri este ca și cum te-ai uita pe tine însuți și te-ai șterge câte un pic în fiecare zi, până când nu mai rămâne nimic.

Toate aceste frânturi de amintiri pot părea neînsemnate, adevărat leac pentru insomnie. Luate separat sunt precum acele mici mărgelușe fără prea mare valoare, dar puse împreună alcătuiesc o magnifică operă de artă: pe tine însuți.

Octavian Paler a spus: „Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.” Dur, poate, dar adevărat. Fără ele am fi atât de săraci, de vulnerabili, de naivi. Acolo, în acele amintiri, găsim forța de a merge mai departe, de a trece peste dureri și pierderi, găsim sprijin și îndrumare sub forma unor vorbe spuse la un moment dat sau a unor gesturi făcute de oameni din trecutul nostru. E un tezaur de experiențe, un rezervor de energie și o sursă de multă, multă veselie, dacă știi cum să privești lucrurile. 

Așa că, petreceți vacanțe adorabile și țineți-le minte. 

Veți avea nevoie de aceste amintiri. 

Într-o bună zi.

Sursa aici

 „Rămâne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită.”

Același Octavian Paler

Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț.