Ocheada in ograda furiei

„În fiecare minut de furie pierzi 60 de secunde de fericire.”

  Ralph Waldo Emerson

Ieri m-am purtat urat. Nu este prima oara si nu va fi nici ultima. De asta sunt convinsa. Am fost toata ziua un car de nervi. Era o senzatie iritanta, un amestec de furie si frica, la limita atacului de panica. Aveam motive, dar nu despre ele este vorba aici. Inca de cand am plecat de acasa m-a insotit starea de enervare. Acea stare cand nu suporti sa fi atins de nimeni, orice gest cat de mic, orice privire, orice soapta te fac sa-ti iesi din minti. Si strangi din dinti pentru ca stii ca trebuie sa te stapanesti, ca nu este deloc indicat sa sari la carotida unui necunoscut in mijlocul vagonului de metrou doar pentru ca telefonul lui mobil are o sonerie absolut innebunitoare care suna, si suna, si suna iar tantalaul se cauta disperat prin buzunare si nu da de el.

Furia se autoalimenteaza. Am observat, in cazul meu, ca mi-e mai usor sa fiu furioasa decat sa incerc sa ma calmez. Imi pierd rabdarea, nu am chef de nimic, devin excesiv de critica si imi aduc aminte de tot ce nu-mi place pe lumea asta. Cu cateva vorbe morocanoase ii indepartez pe cei care nu-mi sunt simpatici si care au nefericita inspiratie sa ma intrebe ceva sau sa-mi ceara ceva. Si scapa ieftin, credeti-ma. Urmatoarea faza e aruncatul cu dosarele sau cu orice altceva imi este la indemana. Razant.

La birou m-am purtat cat de normal am putut. Dar nu am reusit sa ma abtin intru totul si m-am ratoit la o persoana pe care n-o prea agream. Dupa asta mi-a parut rau. Intotdeauna imi pare rau si imi cer scuze. Dar pe moment simt o satisfactie si o usurare cand ma port urat. Parca tot raul din mine il vars in capul celuilalt. Stiu ca nu e bine. Stiu ca doar de mine depinde cum aleg sa reactionez. Dar sa dea naiba daca nu e bine cateodata sa dai frau liber furiei. Doar ca nu impotriva cuiva. Mai bine spargi ceva, sfasii ceva, rupi ceva (nu carotide, bineinteles), dar nu-i face rau altuia. Buddha a spus: „Sa tii furia in tine e ca si cum ai prinde un carbune incins pe care vroiai sa-l arunci in altcineva. Tu o sa te arzi.” Cu ce ma aleg de pe urma nervilor? In cel mai bun caz cu o durere de cap. Dar, de cele mai multe ori, le stric si celorlalti ziua, ii fac sa se simta mizerabil si ma trezesc si cu reputatia de nevrozata.

Parintii mei mi-au zis mereu: „Nu este nimeni obligat sa-ti suporte tie hachitele”. Si aveau perfecta dreptate. Ca-ti place, ca nu-ti place, ceilalti au si ei problemele lor, tristetile lor, furiile si temerile lor. Nu rezolvam nimic daca ne apucam sa ni le aruncam unui altora in cap.

Si atunci, daca stiu toate astea, de ce continui sa aleg nervii in locul calmului? De ce ma simt bine cand ranesc? De ce imi este mai usor sa ma port urat decat sa fiu politicoasa? Daca alegerea este a mea, ce ma face sa aleg partea intunecata in detrimentul zambetului si bunavointei? Poate pentru ca imi doresc sa justific cu orice pret comportamentul negativ? Sa dau vina pe ceilalti pentru ca vin intr-un moment nepotrivit, sau au o intonatie mai stridenta, sau nu inteleg lucruri elementare si ma fac sa-mi pierd timpul cu explicatii prozaice? Bineinteles ca ceilalti nu au nici o vina. Ei se comporta absolut normal. Eu sunt cea care le interpretez comportamentul in functie de starea mea de spirit, il pliez pe furia mea mocnita si stau la panda asteptand momentul potrivit sa ma napustesc.  

Emotiile sunt intense dar nu dureaza mult. Este o reactie instinctiva, impulsiva, care apare de niciunde dar care lasa in urma o trena de ganduri, senzatii, trairi in cascada. Si atunci, OK, inteleg ca in primul minut sunt cumva la cheremul hormonilor si neurotransmitatorilor care-si fac de cap, dar dupa aceea? Cand devii constient de emotia pe care o traiesti, cand iti dai seama ca se intampla ceva care nu prea e in regula, de ce continui? De ce o lasi sa faca din tine o marioneta? Poate pentru ca acolo, in adancurile sufletului, ceva tanjeste sa fie rezolvat, descifrat, deslusit, eliberat? Si pentru ca nu vrei sa te confrunti cu ceea ce este ascuns acolo, pentru ca il impingi si mai abitir sub obroc, el incearca din rasputeri sa-ti atraga atentia? Folosim furia ca o supapa de refulare si ii folosim pe ceilalti ca paravan sau motiv pentru a nu ne confrunta cu adevaratele probleme. Ii ranim pe cei din jurul nostru doar pentru ca ne este frica sa ne privim sufletul.

„Cand furia pune stapanire pe tine, gandeste-te la consecinte.”

Confucius.

photo credit: lapidim via photopin cc

Dincolo

„Omul nu poate trai daca nu simte atasament fata de ceva care sa-l depaseasca... viata nu este suportabila decat daca ii intrevedem ratiunea de a fi, daca are un tel prin care sa merite osteneala de a o trai.”

Emile Durkheim in „Sinuciderea” (1897)

Luni dimineata. Peron metrou Eroilor. De obicei merg cu capul in pamant, uitandu-ma pe unde calc. Sunt cam impiedicata de felul meu, asa ca ... intelegeti ce vreau sa spun. Simt nevoia sa ridic privirea si ochii mi se opresc pe unul din ecranele mari pe care apar reclame si stiri. Pe banda ingusta din josul ecranului se deruleaza urmatoarea stire: “Fondatorul reţelei de socializare Reddit, Aaron Swartz, a murit la vârsta de 26 de ani. Potrivit primelor informaţii, tânărul antreprenor s-a sinucis, vineri, la New York.” In primele secunde, creierul meu refuza sa proceseze informatia. 26 de ani! Doar 26 de ani!

Sa te sinucizi la 26 de ani este trist si dureros. Ce poate fi atat de ingrozitor incat sa te determine sa pleci din aceasta viata cand inca nici nu ai apucat sa o traiesti. La 26 de ani esti atat de tanar!

Apoi mi-am amintit alte stiri, despre adolescenti si chiar copii care s-au sinucis de dorul parintilor, din cauza unei iubiri neimpartasite, din cauza unei note proaste, din teama ca si-au dezamagit parintii si vor fi aspru pedepsiti, din cauza ..., din cauza ...

Ma intreb mereu ce se intampla in mintea celui care alege sa-si curme viata. Ce gandeste, ce simte, daca ii este teama sau nu. Am dezbatut de multe ori cu prietenii mei subiectul sinuciderii. Ei sunt de parere ca a te sinucide este un gest de lasitate, o fuga din fata greutatilor, o dovada de slabiciune, un refuz de a te confrunta cu problemele si a le depasi. Sunt, de fapt, argumentele clasice pe care le arunca in lupta cei care sunt impotriva sinuciderii. Nu ca cineva ar putea fi de acord cu sinuciderea, dar poti sa nu o judeci cu atata indarjire si sa incerci sa intelegi ce se petrece in culisele acestui gest final.

Mie mi se pare ca iti trebuie curaj, foarte, foarte, foarte mult curaj ca sa te sinucizi. Si o determinare feroce. O hotarare atat de puternica, incat absolut nimic, nici un argument, logic sau chiar absurd, sa nu te mai poata intoarce din drum.

A crede sau a nu crede in viata de dupa moarte s-ar putea sa fie un argument determinant. Celor care cred ca viata aici pe Pamant, in aceasta forma fizica incorsetanta si vulnerabila, este doar o aventura de o clipa la scara Universului, s-ar putea ca plecarea sa li se para o mare usurare si o reintoarcere acasa. Fara ezitari si fara regrete.

Mai greu de inteles este ce se petrece in mintea celor care nu cred ca sufletul este nemuritor. Care nu cred ca dincolo de prag ii asteapta ceva sau cineva. Poate ei se gandesc ca este ca si cum ai adormi si totul dispare in acea liniste si pace a somnului fara vise. Ca te risipesti precum nisipul in vant si in urma ta nu mai ramane nimic, absolut nimic. Doar o amintire. Ar fi trist sa nu ramana nici macar atat.

Am sovait zile bune daca sa scriu sau nu acest articol. Nu este un subiect atragator dar, din pacate, nu poti separa moartea de viata, oricat de mult am vrea si oricat de mult ne-am feri sa vorbim despre ea. “Singurul lucru cert în viaţa aceasta este moartea”, spunea Bartolomeu Anania. Cu totii avem liber arbitru. Stiu ca foarte multi nu vor fi de acord, dar eu cred ca fiecare are dreptul sa faca ce vrea cu propria viata. Iar noi, ceilalti, n-ar trebuie sa-i judecam cu atata asprime si indignare pe cei care aleg sa “iasa din sistem”. Pentru ca nici unul dintre noi, cei care privim de pe margine, nu stim care este adevarul celui care a decis sa plece. Daca ne-am putea pune, doar pentru o clipa, in locul celuilalt si am deveni astfel pe deplin constienti de convingerile lui, de valorile lui, de povestea lui de viata, cred ca atunci, si numai atunci, am intelege si poate chiar am fi de acord cu gestul lui.

E dureros cand cineva atat de tanar se sinucide. Nu este esecul lui. Este esecul nostru, al tuturor. Faptul ca nu am putut tine in viata un tanar inseamna ca ceva in mentalitatea noastra, in modul cum este construita societatea nu este deloc in regula. Ceva scartaie grav. Dar asta o stim deja cu totii.

Cercetarile din ultimii ani incep sa dovedeasca stiintific ca “dincolo” nu mai este doar o destinatie ipotetica, fantastica, un refugiu al celor carora le este frica de moarte sau care cred intr-o religie sau alta. “Dincolo” devine din ce in ce mai mult un spatiu pe cale de a se dezvalui, o lume ascunsa intre alte lumi. “Nimic nu se pierde, totul se transforma”, dupa cum bine spunea Antoine Lavoisier, parintele chimiei moderne. Materia se transforma in energie, energia se transforma in materie. Dar asta este alta poveste, mult mai complexa si mai complicata.

Ce vreau sa spun este ca oameni de stiinta ca Raymond Moody, Elisabeth Kubler Ross, Karlis Osis,  Fred. W. Schoonmaker, Stuart Hameroff, Roger Penrose, Sam Parnia, Jeffrey Long, Maurice S. Rawlings sunt foarte aproape de a demonstra existenta sufletului separat de corpul fizic si, mai ales, existenta vietii dincolo de moarte.

In cartea „Prin ochii sufletului”, de Ronald si Mary Hulnick (editura For You, 2012) se spune ca: „Nu suntem fiinte umane care au suflete, suntem suflete care traiesc o experienta umana.” Se pare ca sufletul stie tot ce se va intampla, inclusiv momentul si modul in care vom parasi aceasta lume. Dar a ales sa uite, caci n-ar mai fi avut nici un haz sa traiasca o viata in care sa stie fiecare pas, fiecare gest, fiecare lucru care se va intampla. Unde ar mai fi fost farmecul de a face propriile greseli, de a intra in buclucuri, de a lua decizii aiurea care sa-l arunce pe directii neimaginate. Este poate ceea ce unii numesc predestinare. Poate ca acest destin de care vorbim cu totii si de care ne plangem mereu ca nu putem scapa este, de fapt, ceea ce sufletul, inainte de a se naste in corpul sau fizic, a ales sa traiasca in noua viata. Nu stiu. Nu am de unde sa stiu. Dar este o varianta demna de luat in seama. Poate ca, pentru cei care se sinucid, alegerea de a-si lua propria viata a fost facuta cu mult inainte. Poate chiar inainte de a se naste. Este experienta pe care acel suflet a ales sa o traiasca in aceasta viata. O experienta care nu este numai a lui ci este si a celorlalte suflete care-l acompaniaza in aceasta existenta, fiecare din aceste suflete avand ceva anume de invatat, de lamurit, de exorcizat, de ispasit sau de vindecat.

   

Este trist cand un tanar se sinucide. Dar, repet, cine stie? Poate ca asta era destinul lui. Poate ca, daca sufletul este nemuritor, se va intoarce intr-un alt corp fizic si va avea, de data asta, o viata implinita si minunata. Putem doar spera. Pana cand vom stii cu siguranta.

Eu cred ca acel „dincolo” exista cu adevarat si ca este intr-adevar acel acasa dupa care tanjim cu totii, este un loc plin de liniste, pace, cunoastere, iubire, frumusete, este locul unde ne asteapta cineva drag si unde nu esti niciodata singur.

Cine sunt:

• Dr. Raymond Moody: Medic la Spitalul Universitar din Virginia. Savant de renume mondial, un cercetător premiat si o autoritate in domeniul EGVM (experiente la granitele dintre viata si moarte). El este si un scriitor cunoscut, printre lucrarile sale numaradu-se “Viata de dupa viata”, “Lumina de dincolo” si “Intalniri cu fiinte dragi plecate dintre cei vii”. Director al departamentului Programe Speciale al Institutului de Servicii Parapsihologice, a lucrat ca psihiatru si profesor de psihologie si filozofie.
• Dr. Elisabeth Kubler-Ross: Director adjunct al Sectiei de Psihiatrie la Universitatea din Chicago, relateaza experienta a peste 1000 de persoane care si-au revenit din moarte clinica si au povestit aceleasi lucruri despre realitatea spirituala.
• Dr. Karlis Osis: Societatea Americană de Cercetări Psihice din New York. A studiat intre anii 1960-1976, 877 de cazuri si a ajuns la concluzia ca realitatea spirituala este cat se poate de evidenta. El a spus: „Cred ca exista viata dupa moarte, pentru ca am văzut prea multe evidente ca sa le pot ignora. Am adunat sute de marturii de la cei care au trecut prin experienta mortii si de fiecare data ni se raporta ca au venit prietenii sau rudele ca sa-i conduca intr-o alta existenta”.
• Dr. Fred W. Schoonmaker: Directorul Serviciului Cardiovascular la Spitalul Sf. Luca din Denver, a colectat timp de 19 ani rapoarte de la peste 1400 de persoane care au infuntat realitatea mortii.
• Dr. Stuart Hameroff: Profesor emerit la Departamentul de Anestezie si Psihologie si directorul Centrului de Studii ale Constiintei de la Universitatea Arizona, Statele Unite.
• Sir Roger Penrose: Matematician si fizician englez, profesor emerit de matematica la Universitatea Oxford.
• Dr. Sam Parnia: Unul dintre cei mai cunoscuti experti in domeniul inovator al experientelor mortii iminente (EMI) si fondatorul primului centru de cercetare care vizeaza problema constiintei.
• Dr. Jeffrey Long: Doctor in medicina, oncolog radiolog la Houma, Louisiana. A facut parte din consiliul director al Asociatiei Internationale pentru Studiul Experientelor in Apropierea Mortii si a infiintat Fundatia Nonprofit de Cercetare a Experientelor in Apropierea Mortii si site-ul NDERF.
• Dr. Maurice S. Rawlings: Profesor la Universitatea Tennessee, specialist in boli cardiovasculare. Este autorul lucrarii „Dincolo de portile mortii”, in care relatează experientele a peste 100 de pacienti. Printre altele, el spune: „Experientele vietii de dincolo de moarte sunt mult mai mult decat imaginatie sau fantezie cauzata de droguri. Exista in mod real Rai si Iad”.

Carti recomandate:

• Viata dupa moarte. Puterea dovezilor, de Deepak Chopra (editura For You, 2007)
• Viata dupa viata, de Raymond Moody (editura Adevar Divin, 2012)
• Despre moarte si a muri, de Elisabeth Kubler-Ross (editura Elena Francisc Publishing, 2008)
• Intrebari si raspunsuri despre moarte si a muri, de Elisabeth Kubler-Ross (editura Elena Francisc Publishing, 2010)
• Moartea, stadiul final al evolutiei, de Elisabeth Kubler-Ross (editura Elena Francisc Publishing, 2010)
• Cine moare? de Stephen Levine (editura Elena Francisc Publishing, 2009)
• Conversatii cu Dumnezeu, de Neale Donald Walsh (editura For You, 2000)
• Ultima frontiera, de Sam Parnia (editura Humanitas, 2011) 

photo credit:www.flickr.com/photos/

Dimineata, cafeaua si umbrela

E miercuri dimineata, o zi oarecare din ianuarie 2013. Cobor din metrou la statia Eroilor. O iau de-a lungul peronului, spre scarile pe care trebuie sa urc ca sa ajung pe celalalt peron, spre Gara de Nord. Sunt un pic cam obosita, pentru ca m-am culcat foarte tarziu, dupa ce am terminat ultima postare de pe blog. Asa ca nu ma pot lauda nici cu o vedere prea clara si nici cu o atentie distributiva prea stralucita.

Ridic privirea de pe telefonul mobil pe care ma joc Spider Solitaire. Stiu, stiu! Nu este deloc indicat sa te joci pe telefon in timp ce faci slalom printre calatori pe un peron aglomerat. Dar nu ma pot abtine. Este mica mea placere de dimineata. Ma ajuta sa-mi pornesc creierul indaratnic si recalcitrant. Deci, cum spuneam, ridic privirea si vad in fata mea o tanara imbracata un pic cam nepotrivit pentru vremea de afara. La inceput, am crezut ca nu vad bine si ca nu disting cum trebuie culorile si nuantele. Dar, nu, fatuca era imbracata in maieu! Un maieu decoltat, lasandu-i bratele complet dezgolite. Pe mana avea o haina mai groasa.

M-am uitat in jur. Toata lumea era infofolita, cu caciuli, fulare, geci, manusi, ma rog, tinuta de iarna clasica. O doamna se uita si ea uimita, parca nevenindu-i sa creada ca tinerei chiar nu-i este frig. “Oare ce-o fi fost in mintea ei cand s-a imbracat dimineata?”, ma intreb usor confuza.

Ajunsa pe peronul spre Gara, trec pe langa tanara in maieu si-mi zic in sinea mea: “Fatuca draga, paracetamol scrie pe tine!”

Parchez in locul meu preferat de asteptare a metroului si imi reiau jocul pe telefon. Ceva insa nu-mi da pace. Chiar in ultimul articol vorbeam despre cum alegem sa reactionam la ceea ce ni se intampla zi de zi. Eu ce-am facut? Am ales sa judec, sa interpretez totul prin prisma gandirii traditionale, bine intepenita in dictionarul ancestral: “Tinuta obligatorie! Daca e iarna, e palton, pulovar de lana si sosoni! Nu se accepta nici un fel de abateri de la codul vestimentar. Cei care nu se conformeaza vor fi aspru pedepsiti!” M-am simtit bulversata ca cineva indrazneste sa iasa din tipare! 

In fond si la urma urmei, fiecare se imbraca dupa cum doreste si dupa cum se simte bine. Nu este treaba nimanui sa judece tinuta celuilalt. Daca eu vreau sa port pantaloni scurti si slapi pe derdelus e treaba mea. Ca de pe urma acestei aventuri s-ar putea sa ma aleg cu o gripa de toata frumusetea si sa stranut cat e ziua de lunga, spre exasperarea celor din jur, este iarasi treaba mea. Bine, recunosc, daca le fac cadou si vreo cativa virusi, atunci e si treaba lor. Facem party cu paracetamol!

Asa ca, am zambit si am privit-o pe tanara in maieu cu admiratie. Ii statea bine imbracata asa. Si am simtit o urma de invidie ca pentru ea frigul nu este o problema. Eu eram ca un urs infofolit si tot nu mi se parea suficient de cald. A, si apropo, am mancat bataie crunta la Spider.

Am ajuns la birou si, normal, primul lucru pe care l-am facut a fost o uriasa cana cu cafea neagra, aromata si fierbinte.

A urmat apoi o repriza de ras sanatos. In fiecare dimineata ne adunam cu totii in jurul miraculoaselor cani cu cafea si avem mica noastra discutie de inceput de zi, cand ne impartasim unii altora aventurile de ieri sau intamplari mai vechi sau mai noi.

Unul dintre colegi mi-a oferit un alt exemplu excelent despre cum alegem sa reactionam la ceea ce se petrece in jurul nostru. In replica la povestea mea cu maieul, el si-a adus aminte de o intamplare, petrecuta tot la metrou, cu cativa ani in urma. Afara ploua si era o vreme de sa nu scoti nici cainele din casa. Statea pe peron, privind nefericit la pantofii uzi, in care cantau broastele. La un moment dat a observat ca oamenii care treceau pe langa el il priveau intrigati, unii muscandu-si buzele ca sa nu rada, altii incruntandu-se indignati, altii ridicand sprancenele a mirare. „La ce s-or fi uitand?”, s-a intrebat el, naiv si nevinovat. Metroul a intrat in statie. El s-a indreptat spre usa. Si a urmat revelatia! Cand a dat sa intre in metrou si-a dat seama ca ceva il impiedica. A ridicat privirea si ... acolo ... deasupra capului era, in toata splendoarea ei, umbrela deschisa, protejand-ul de o ploaie imaginara. “Ups! Deci de-asta se uita toata lumea la mine! Super ciudat! Asta o sa-mi doboare stima de sine pentru tot restul saptamanii!” a gandit el, osciland intre ras si jena. Statea fix in dreptul usii trenului iar ceilalti calatori isi faceau loc pe langa el, strecurandu-se pe sub umbrela deschisa, ca sa urce in vagon. Unii radeau cu lacrimi, altii erau enervati si grabiti.

Concluzia: a inchis umbrela ca si cum era cel mai firesc lucru din lume si ... a asteptat metroul urmator.  

Prin urmare, cei care au ales sa se distreze copios pe seama incidentului cu umbrela au inceput ziua relaxati si bine dispusi si, in mod sigur, le-au facut ziua buna si colegilor sau prietenilor carora le-au povestit isprava de la metrou.

Pe de alta parte, cei care au ales sa se infurie si-au amanetat intreaga zi. Au ajuns nervosi la serviciu, si-au indispus colegii si au stat probabil botosi toata ziua.

Si iata cum o simpla umbrela poate deveni un soi de teleportor emotional, care te transporta instantaneu in iad sau rai, in functie de ce buton alegi sa apesi.

Sunt intamplari banale, dar tocmai asta este ideea. Cu asa ceva ne intalnim zi de zi, astfel de lucruri mici, firesti, ne pot influenta in bine sau in rau. Depinde doar de noi ce destinatie alegem, cum vrem sa le folosim: in favoarea sau in defavoarea noastra.     

Pentru mine, in mod sigur a fost una din cele mai haioase povestiri pe care le-am auzit. Si am avut o zi excelenta!

La vanatoare

“Ma uimeste ca, pana foarte de curand, oamenii de stiinta, precum si nespecialistii au stiut foarte putine lucruri despre emotii, desi ele joaca un rol esential in viata fiecaruia”.

Paul Ekman

Cand pleci la vanatoare este indicat sa stii din start ce vrei sa vanezi. Ca sa stii ce urme sa cauti, ce arme sa iei cu tine si ce capcane sa pui.

La fel se intampla si in cazul emotiilor. Trebuie sa le luam urma. Sunt atat de multe si atat de variate incat trebuie sa fii foarte atent cu care din ele te intalnesti la un moment dat. Pentru ca diferentele pot fi subtile si extrem de inselatoare. De exemplu: tristete-mahnire-suparare, frica-teama-spaima, furie-manie, multumire-satisfactie, aversiune-ostilitate-ura, si asa mai departe. Sinonime? Grade diferite de intensitate ale aceleasi emotii? Variatiuni pe aceeasi tema? Ramane de vazut.

Cel mai frecvent impartim emotiile in emotii pozitive (dragoste, compasiune, incredere, entuziasm, bucurie) si emotii negative (suparare, nelinişte, ura, gelozie, tristete), în funcție de ceea ce simțim atunci când le trăim, de modul cum reacționăm si de consecințele lor asupra acțiunilor noastre.

Emotiile pozitive ne fac sa ne simtim bine: inima bate ritmic si calm, corpul este relaxat, zambim, fredonam si glumim.

Emotiile negative ne fac sa ne simtim rau: pulsul o ia razna, muschii sunt cuprinsi de spasme, stomacul se contracta dureros, tamplele bubuie ca un cazan sub presiune.

Asta din punct de vedere fizic, somatic.

Din punct de vedere psihic insa, aprecierea emotiilor ca pozitive sau negative tine de perceptie, de modul cum le privim noi, de ceea ce primim de pe urma lor, de ceea ce castigam sau pierdem. Emotiile pozitive nu sunt neaparat bune, asa cum emotiile negative nu sunt neaparat rele. Depinde de interpretarea pe care fiecare dintre noi o dam evenimentelor pe care le traim.

Frica, de exemplu, este considerata de majoritatea oamenilor ca fiind o emotie negativa din cauza senzatiilor neplacute pe care le provoaca: transpiratie rece, batai accelerate ale inimii, tremurul mainilor, etc. Suntem de acord cu totii ca nimanui nu-i place sa fie inspaimantat sau sa recunoasca faptul ca ii este frica. Dar, in acelasi timp, frica iti poate salva viata, deoarece esti in alerta, esti atent la ce se intampla in jurul tau si astfel poti preintampina accidente sau alte situatii  neplacute. Nu degeaba se spune ca frica ascute simturile. Ganditi-va cat de repede esti in stare sa alergi cu o haita de maidanezi pe urmele tale! Devii campion la o suta de metri garduri in doi timpi si trei miscari!

La fel, entuziasmul nestavilit, bucuria fara margini te pot aduce intr-o stare de euforie in care sa te simti stapanul lumii, sa ai impresia ca nimic rau nu ti se poate intampla. Dar, din pacate, exact in astfel de clipe, Universul alege sa te aduca cu picioarele pe pamant, nu intotdeauna intr-un mod amabil si prietenos. Sa zicem ca esti indragostit lulea, tocmai ti-ai condus iubita acasa si mergi pe strada cu capul in nori. Esti atat de fericit ca nu observi canalul fara capac care ti se casca sub picioare. Astfel ca, de prea multa serotonina, oxitocina sau ce-o mai fi, ajungi sa-ti petreci urmatoarea luna cu piciorul in ghips. Asta daca esti norocos. 

Emotiile sunt raspunsul nostru fata de ceea ce ni se intampla zi de zi si ceas de ceas.

Ele ne pot ajuta sa ne adaptam la diferitele situatii cu care ne confruntam in viata, ne pot ajuta sa ne implinim scopurile, sa ne atingem obiectivele, sa ajungem acolo unde visam. Sau, dimpotriva, ne pot pune o gramada de bete in roate.

Pornind de la acest criteriu al utilitatii lor, Albert Ellis, fondatorul terapiei comportamentale rational-emotive si initiatorul terapiei cognitiv-comportamentale moderne, a clasificat emotiile in doua mari grupe: functionale si disfunctionale. Care, la randul lor, pot fi pozitive sau negative.

Avem astfel patru categorii de emotii:

-          functionale pozitive

-          functionale negative

-          disfunctionale pozitive

-          disfunctionale negative

Emotiile functionale au la baza convingeri rationale, flexibile, pragmatice, ne ajuta sa ne adaptam, sa ne mobilizam, sa gasim resursele de care avem nevoie si sa obtinem astfel rezultatul dorit. Sa zicem, de exemplu, ca vrei sa devii un foarte bun bucatar. In acest caz, o emotie functionala pozitiva poate fi satisfactia simtita atunci cand faci pentru prima oara o prajitura care iti iese extraordinar iar laudele primite te motiveaza sa iti dezvolti talentul culinar si sa ajungi sa faci prajituri din ce in ce mai sofisticate. Pe de alta parte, o emotie functionala negativa poate fi dezamagirea cauzata de faptul ca prajitura dorita nu ti-a iesit din prima incercare, dar asta te ambitioneaza sa incerci iar si iar, sa cauti informatii, retete, sfaturi, si in final sa obtii o prajitura delicioasa.  

Emotiile disfunctionale se nasc din convingeri irationale, rigide, absurde. Ele ne tin pe loc, ne impiedica sa vedem solutiile, nu ne lasa sa ne confruntam cu problema concreta. O emotie disfunctionala pozitiva poate fi mandria, o stima de sine exacerbata care sa te faca sa te consideri cel mai tare intr-un anume domeniu si care sa te impinga in final spre plafonare, spre delasare, sa te faca sa nu mai incerci nimic nou. O emotie disfunctionala negativa este gelozia. Stim cu totii la ce poate duce controlul obsesiv, exagerarea, posesivitatea, suspiciunea, santajul, toate splendidele apanaje ale geloziei. La nefericire, la indepartarea omului iubit, la destramarea relatiei si transformarea propriei vieti intr-un mini infern.

Ce este foarte important este faptul ca ceea ce simtim este in mare masura alegerea noastra, tine cumva de cine suntem, de ce gandim, de convingerile noastre. Iar emotiile, la randul lor, ne influenteaza si ne transforma cu fiecare clipa. Este o simbioza simpla si perfecta. De aceea, in situatii similare, doua persoane diferite pot alege sa reactioneze diametral opus. Sa luam tot un exemplu culinar. A face clatite nu e chiar atat de usor pe cat pare. Cel putin pentru mine, care sunt un jalnic bucatar. Dar asta este alta poveste. Pregatesti compozitia si incepi sa prepari clatitele. Doar ca nici una dintre ele nu iese cum trebuie. Una e prea groasa, alta prea subtire, a treia s-a lipit si nu se mai da dusa din tigaie  iar a patra a aterizat cu gratie in spatele aragazului. Ce faci in aceasta situatie? Poti alege sa te enervezi, sa arunci restul de compozitie care ti-a mai ramas, sa stai imbufnat toata ziua si sa nu mai ai chef de nimic. Sau, poti izbucni in ras si sa ai o revelatie: pui toata compozitia ramasa in tigaie si o transformi intr-o delicioasa omleta dulce si crocanta.

Un alt exemplu domestic: te hotarasti sa faci pe mesterul strica si drege de frica si te apuci sa repari o priza. Ai o vaga idee despre ce ar trebui sa faci, ai citit ceva instructiuni pe Internet, cat de greu poate fi? Dupa ce te curentezi zdravan, poti alege: fie sa te infurii, sa injuri copios si sa dai cu piciorul in priza, alegandu-te in plus si cu glezna scrantita, fie sa zambesti, un pic stramb e adevarat, sa-ti spui ca macar te-ai ales cu un permanent gratis si sa-ti admiri noua freza in oglinda. E un exemplu un pic exagerat, cam a la Tom si Jerry, dar asa se intampla. Intre acesti doi poli oscileaza reactiile noastre cotidiene. In final, doar de noi depinde daca vom avea o zi buna sau o zi detestabila.

Intorcandu-ne la cate tipuri de emotii exista, psihologul american Paul Ekman, pionier al studierii emotiilor si detectarii minciunii, sustine că există 4 expresii faciale care pot fi recunoscute de orice persoana apartinand oricarei culturi de pe planeta: frica, mania, tristetea si bucuria. In anii ’90, el a extins lista emotiilor de baza, incluzand o serie de emotii pozitive si negative care nu sunt toate reflectate de expresia fetei. Acestea sunt: amuzamentul, dispretul, satisfactia, jena, entuziasmul, vina, mandria, usurarea, multumirea, placerea senzuala si rusinea.

Daniel Goleman, in cartea sa ”Inteligenta emotionala” (editura Curtea veche, 2001), spune urmatorul lucru: ”Eu cred ca emotia se refera la un sentiment si la gandurile pe care acesta le antreneaza, la stari psihologice si biologice si la masura in care suntem inclinati sa actionam. Exista sute de emotii de toate tipurile, cu diverse variatii, schimbari si nuante. Intr-adevar, exista emotii mult mai subtile decat cuvintele care le-ar putea defini.” Autorul prezinta opt categorii de emotii, considerate primare, fiecare categorie fiind ca o familie formata dintr-o multime de membrii:

1. Mania: furia, resentimentul, exasperarea, indignarea, vexarea, animozitatea, irascibilitatea, ostilitatea, ura, violenta.
2. Tristetea: supararea, mahnirea, lipsa de chef, imbufnarea, melancolia, plansul de mila, singuratatea, disperarea si deprimarea.
3. Frica: anxietatea, nervozitatea, preocuparea, consternarea, neintelegerea, ingrijorarea, teama, spaima, groaza, fobia si panica.
4. Bucuria: fericirea, usurarea, multumirea, binecuvantarea, incantarea, amuzamentul, mandria, placerea senzuala, rasplata, satisfactia, euforia, extazul, mania.
5. Iubirea: acceptarea, prietenia, increderea, amabilitatea, afinitatea, devotamentul, adoratia si dragostea.
6. Surpriza: socul, mirarea.
7. Dezgustul: dispretul, aversiunea, detestarea, repulsia.
8. Rusinea: vinovatia, jena, supararea, remuscarea, umilinta, regretul.

Daca privim cu atentie, nu putem sa nu observam ca fiecare emotie din cadrul unei familii poate fi descrisa cu ajutorul celorlalte emotii, putem face nesfarsite combinatii intre ele, in functie de cat de intensa, de cat de nuantata este trairea.

Psihologul american Robert Plutchik clasifică emoţiile în opt categorii de bază sau emoţii primare: furia, frica, tristeţea, bucuria, dezgustul, surpriza, curiozitatea, acceptarea. Din amestecul lor ia nasterea fantastica varietate a vietii noastre emotionale.

Se pare ca in limba engleza exista 6000 de cuvinte doar pentru emotii.

O viata fara emotii este de neimaginat. Emotiile fac din noi oameni vii, reali, imprevizibili si imperfecti. Cum bine spunea celebrul Forrest Gump: "Viata este ca o cutie cu ciocolata... nu stii niciodata cu ce te alegi." Iar pentru asta, doar emotiile sunt de vina.