sâmbătă, 25 mai 2013

O poveste…

Articol scris pentru Coaching Support Group Bucureşti.

Rar mi-a fost dat să ascult pe cineva cu atâta plăcere cum l-am ascultat pe Andrei Popescu la întâlnirea de joi a Coaching Support Group. De mic copil am fost fascinată de povești și nu mi-a trecut nici acum, când sunt un pătimaș cititor de SF și Fantasy, adică de povești pentru oameni mari. Dar și mai mult îmi place să trag cu urechea la istorisirile celor din jurul meu, reale, fascinante și, uneori, absolut uluitoare.

Andrei ne-a provocat pe toți ca, în decurs de un minut, să împărtășim unui coechipier, ales aleatoriu, o poveste din viața noastră, petrecută anul acesta și care ne-a marcat într-un fel sau altul. Iar eu, la rândul meu, aș vrea, cu voia dumneavoastră, să vă împărtășesc povestea care mi-a venit mie în minte atunci. Și poate nu întâmplător a fost chiar această poveste.
 
Citeşte continuarea aici.

Sursa aici

duminică, 19 mai 2013

Cum să treci de la un subiect la altul, pe negândite

„Polonius: Ce citeşti, măria-ta? 
Hamlet: Vorbe, vorbe, vorbe.” 
Hamlet, de William Shakespeare

Cum alegi cartea pe care o citești? O alegi tu pe ea sau te alege ea pe tine? 

Totul a pornit de la „Circul nopții”, un basm pentru oamenii mari, o poveste frumoasă, stranie și absolut încântătoare.

M-am tot întrebat cum ajungi să citești o carte sau alta. Și nu este vorba aici de gusturi, preferințe sau capricii. Poți să fi pasionat de SF sau spionaj, să zicem. Sunt o mulțime de cărți din genul respectiv în librării. Lăsând la o parte preferințele pentru un autor sau altul și privind la rece, obiectiv, cărțile despre care nu știi nimic, de ce o alegi pe cea din stânga și nu pe cea din dreapta? De ce o alegi pe cea cu coperta albastră și nu pe cea cu coperta gri? De ce o alegi pe cea broșată și nu pe cea cartonată? De ce una și nu cealaltă? În librării sunt pereți întregi acoperiți cu rafturi încărcate de cărți. Tot felul de cărți. Ar trebui să te simți copleșit când intri, să nu știi unde să te uiți mai întâi, în ce direcție să o iei. Dar, nu. E ca și cum undeva acolo, în adâncurile minții, cineva știe foarte bine ce vrea și te îndreaptă exact spre cartea de care ai nevoie în acel moment. 

Sau e invers? Nu care cumva cartea este cea care te atrage spre ea, folosind energii subtile, șoapte subliminale și degete nevăzute care te prind de mânecă și îți îndrumă pașii? Câteodată un singur cuvânt de pe o pagină e suficient să te facă să iei cartea sub braț și să te îndrepți spre ieșire. Alteori, același cuvânt pe o altă pagină te face să lași cartea acolo unde ai găsit-o. 

De câte ori intru într-o librărie, am senzația că o ceată de maimuțele colorate zboară de pe rafturi și se reped spre mine, țipând: „Ia-mă pe mine! Ia-mă pe mine! Ia-mă pe mine!” Nebunie curată, zău așa! Apoi lucrurile se calmează, se așterne din nou liniștea și încep periplul obișnuit, lăsându-mă purtată de acel al șaselea simț al șoricelului de bibliotecă. Mi se întâmplă să întind mâna către o carte, dar ceva parcă îmi spune fie că nu o să-mi folosească, fie că nu este încă timpul ei. 

Cărțile găsesc tot felul de modalități de a-ți atrage atenția. Ți-o recomandă un prieten. Citești despre ea pe un site, pe un forum, pe Facebook sau pe Twitter. O vezi la cineva în metrou. O adiere de vânt aduce de la distanță frânturi de conversație și titlul cărții răsare clar printre cuvinte de neînțeles. Într-un fel sau altul, cartea de care ai nevoie, care are ceva să-ți transmită, va ajunge la tine. Întotdeauna. Sunt de o încăpățânare feroce. Nu se astâmpără până nu ți se cuibăresc în brațe și nu îți împărtășesc mesajul lor. 

Sursa aici

Așa s-a întâmplat cu „Circul nopții”. De mult nu am mai fost atât de entuziasmată de o carte. Pur și simplu nu am putut să o las din mână până când nu am terminat-o. Puține cărți sunt atât de vii, atât de fascinante încât să te acapareze cu totul, să te rețină în mrejele lor ca un iscusit vrăjitor. 

Despre „Circul nopții” am citit, din pură întâmplare, pe Internet, într-un articol în limba engleză care nu avea nici în clin, nici în mânecă cu literatura, SF-ul sau fantasy. Era pomenită în treacăt. Nu mică mi-ar fi mirarea să descopăr la a doua citire a articolului că titlul cărții nici măcar nu mai apare acolo. Uau! Magie, mister și miracole! M-a făcut curioasă și am căutat să văd dacă nu cumva a fost tradusă și în limba română. Așa am descoperit că a apărut, anul trecut, la Editura Corint. A doua zi, am și cumpărat-o și mi-am petrecut tot week-end-ul citind-o. Nu am putut să o las din mână. Pur și simplu nu am putut. 

Este cartea de debut a unei tinere scriitoare din America, Erin Morgenstern. Povestea se petrece la granița dintre secolele XIX și XX și are în centrul ei circul. Se citește atât de ușor, stilul ei este fluent, lejer, plin de finețe și de gingășie. Personajele sunt descrise cu delicatețe iar magia și atmosfera de basm în care se petrece povestea sunt captivante și pline de savoare. Cuvintele au o muzicalitate deosebită și sunt astfel împletite încât alcătuiesc o melodie ademenitoare, un cântec minunat al cărui ritm te prinde, te vrăjește și îți rămâne în minte mult timp după ce ai închis cartea. 

Este o fantezie reală sau o realitate fantastică? Te face să tânjești după un astfel de circ, să te întrebi dacă nu cumva chiar există cu adevărat, atât de veridică este descrierea lui. Devii și tu unul dintre acei reveurs, visând la minunile adăpostite de corturile mereu diferite și tot mai elaborate ce alcătuiesc circul. Te seduce și te abandonează cu sentimentul că toată viața vei căuta un astfel de loc. Pentru că totul este Magie. Despre asta este vorba. Despre magie. Adevărată, autentică, bazată doar pe puterea minții omenești de a manipula materia, de a influența gândurile și de a construi o realitate proprie. 

Suntem binecuvântați să fim înconjurați de atât de multe cărți, să avem de unde alege, să ne pierdem cu orele în librării, citind, privind, visând. Înainte de ’89, cărțile se găseau foarte greu. Stăteai la cozi ca să iei o carte bună, dată la pachet cu încă două sau trei care luau imediat drumul maculaturii. Nu prea aveai ce face pe vremea aceea. Așa că fie citeai, fie jumuleai corcodușii, fie băteai mingea în curtea școlii. 

În copilărie, cartea mea preferată era „Cireșarii”. O citeam an de an, la început de vară. Pentru mine era semnalul că a venit vacanța. Nu o aveam în bibliotecă, așa că eram nevoită să o împrumut de la biblioteca fabricii unde lucrau părinții mei. Da, pe vremea aceea fabricile aveau biblioteci. Destul de mari și bine garnisite cu o grămadă de cărți interesante. Nu găseam niciodată cele cinci volume în aceeași ediție Erau citite și răscitite de pasionați ca și mine. Încercam să aleg cele mai puțin ciufulite cărți din edițiile pe care le aveam la îndemână. Una din ele era preferata mea, cu ilustrații pe copertă de Sabin Bălașa și versuri de Nichita Stănescu. Citeam cele cinci volume pe nerăsuflate și de fiecare dată era ca și cum le-ași fi citit prima oară. Sunt cărți pe care le citești chiar și de zece ori și mereu descoperi noi sensuri, noi înțelesuri, locuri trecute cu vederea sau personaje pe nedrept neglijate.

 Liceul meu era undeva în centru, pe lângă Sfântul Gheorghe. Drumul de la metrou la liceu trecea prin dreptul unei librării, care există și astăzi, în exact același loc. Într-o după-amiază, am intrat în librărie să văd dacă a mai apărut ceva nou. Deși nu aveam prea mari speranțe, pentru că nu era coadă, evident. 

Primul lucru pe care l-am văzut de cum am păși pragul librăriei au fost cele cinci volume din „Cireșarii”, ediție nouă, proaspătă, abia ieșită de sub tipar. Inima mi s-a oprit pentru câteva secunde și a zbughit-o de la locul ei fix la baza gâtului. Mi-a trebuit ceva timp să-mi aduc aminte cum e cu respiratul și că nu e defel politicos să încremenești în loc cu gura căscată și ochii cât orologiul din Turnul Londrei. Când, în sfârșit, m-am convins că ceea ce văd este real, că „Cireșarii” se aflau în fața mea, pe raft, la nici doi metrii de mine, am simțit că intru în trepidații. Din cauza prețului! Costa cam 30 de lei, o sumă frumușică pe vremea aceea. 25 de lei era o pereche de pantofi buni, ca termen de comparație. Sper că-mi aduc bine aminte. La 16 ani dacă aveai 5 lei în buzunar erai super fericit. Nu aveam cei 30 de lei și nici nu mai aveam răbdare până a doua zi. Nu de alta, dar cărțile bune dispăreau de pe rafturi în câteva ore, ca prin farmec. Nu voiam să risc în nici un fel. 

Așa că, am alergat într-un suflet, cale de trei stații de metrou și juma de stație de autobuz până la fabrica unde lucrau părinții mei. Noroc că portarii mă cunoșteau și aveam intrare liberă. VIP, ce mai! Am dat buzna ca o disperată în biroul mamei, de s-a speriat biata femeie, crezând că cine știe ce bazaconie comisese fiică-sa și i-am spus dintr-o răsuflare că am nevoie de 30 de lei și am nevoie de ei în acel moment și trebuie să mă întorc în oraș că la cinci se închide librăria și rămân fără „Cireșarii”, ceea ce e de neconceput. Mama nu a înțeles absolut nimic, dar pentru că avea totală încredere în capacitățile mele mintale și pentru că era ușurată că nu se întâmplase nimic și auzise și cuvântul magic „Cireșarii”, mi-a dat banii și mi-a urat drum-bun. M-am aruncat, la propriu, în metrou, am alergat ca bezmetica înapoi la librărie și am cumpărat „Cireșarii”. În sfârșit, după atâția ani, aveam propriile mele volume. Nu mai trebuia să le împrumut de la nimeni. Stăteam în fața librăriei, strângând la piept „comoara” și nu știam dacă să râd sau să plâng sau să chiui ca nebuna. A fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea. Și o spun cu toată seriozitatea. Bucuria pe care am trăit-o atunci, plăcerea de a ține în brațe acele cărți, entuziasmul cu care le-am citit din nou și din nou, au fost fantastice. Așa se simte un cititor împătimit. 

Înainte de ’89 aveam prea mult timp și prea puține cărți. Acum avem prea puțin timp și foarte, foarte, fooooooooarte multe cărți. Câteodată mă apucă disperarea și mă întreb, într-o stare de debusolare soră cu panica, oare când o să reușesc să citesc toate cărțile pe care le-am adunat în trei spre patru teancuri, plasate strategic prin toată casa, că în bibliotecă nu mai au demult loc. Un prieten șugubăț mi-a spus să nu-mi fac probleme, că o să am timp destul când o să ies la pensie. Da, sigur, vezi să nu! Până atunci, o să-mi construiesc o casă întreagă numai din cărți. Plus magazie și coteț pentru câine. O să mă uit pe pereți, la propriu, și o să mai dau din când în când câte o pagină, dar cu grijă, să nu stric mezamplasu’. 

Sursa aici
Aceeași bucurie și freamăt și nerăbdare le-am trăit apoi imediat după ’89, când au început să apară din nou cărțile pe piață. Cărțile bune! Calitatea hârtiei și a tiparului era vai mama ei, dar Doamne cu ce plăcere nebună le citeam. Binențeles că pe măsură ce anii au trecut, și calitatea lor s-a îmbunătățit și au crescut și pretențiile noastre.

Articolul de față, cam dezlânat și fără cap și coadă, a pornit de la o carte, „Circul nopții” și a sfârșit prin a vorbi despre o pasiune, cea pentru cărți. Atunci când ești pasionat de ceva, cu adevărat pasionat, nimic nu mai contează, decât ceea ce iubești să faci. Și faci tot ce îți stă în puteri să-ți împlinești visul. Chiar dacă este unul mărunt și aparent fără prea mare însemnătate, cum ar fi să ai propriile tale volume din „Cireșarii”. Când faci ceea ce-ți place, timpul fie parcă se oprește în loc ca să-ți dea răgazul necesar să-ți duci dorințele la bun sfârșit, fie zboară ca vântul și ca gândul de nu mai deosebești ziua de noapte și noaptea de zi. Și ai vrea ca acele momente să nu se mai termine, să trăiești la nesfârșit acea emoție atât de greu de descris în cuvinte, un amestec de nerăbdare, însuflețire, calm, ardoare, bucurie, care te ridică în al nouălea cer. Ești atât de plin de energie încât cuvântul „oboseală” nu-și mai găsește locul în vocabularul tău. 

Cei mai fericiți oameni sunt cei care au o pasiune. Iar dacă reușești să-ți transformi pasiunea în profesie, atunci chiar poți spune că ai descoperit Raiul pe Pământ. Din păcate, prea puțini oameni sunt conștienți de ceea ce le place cu adevărat să facă sau renunță prea ușor la pasiunile lor pentru a trăi o viață comună și plictisitoare. Își sacrifică pasiunile pentru o așa zisă siguranță și stabilitate și tânjesc tot restul vieții după aventură și neprevăzut. 

Când eram copii nu ne era teamă să ne imaginăm tot felul de lucruri fantastice, de lumi fabuloase. Credeam că vom putea face orice, că ne stătea în puteri să ne împlinim orice dorință, orice vis. Apoi am devenit adulți și toate astea au rămas de domeniul fanteziei și naivității. Ne-am pierdut capacitatea de a visa și am căpătat în schimb minunata abilitate de a ne face griji din orice. Ne gândim mereu la tot ce poate fi mai rău, la ce catastrofe se pot întâmpla într-un viitor care nici măcar nu a venit. 

Trebuie să ne redescoperim pasiunile, să facem mai mult din ceea ce ne place și mai puțin din ceea ce suntem obligați să facem pentru că „așa trebuie”. Să avem curajul să ne luăm viața în propriile mâini și să trăim cu adevărat, nu doar prin „procură”. Să nu mai privim cu jind la cei care își urmează visul și să ne plângem că n-am avut noroc. Norocul n-are nimic de-a face cu asta. 

Nu o să vă spun eu cum să vă descoperiți pasiunea. Nu vreau să repet lucruri care deja s-au spus. În schimb, o să vă recomand câteva articole scrise de oameni deosebiți și care sigur vă vor da o idee despre cum să ajungeți să faceți ceea ce vă place cu adevărat: 

17 moduri ca să faci din viața ta o viață semnificativă 

Materialele gratuite despre descoperirea și valorificarea vocației 

Cum să îți descoperi vocația 

A sosit clipa să-ți descoperi pasiunea! 

Cum să-ți descoperi pasiunea 

Despre a-ți descoperi pasiunea 

Cum să-ți descoperi pasiunea adevărată 

Și câteva cărți despre oameni care și-au împlinit visul: 

Steve Jobs, 
de Carmine Gallo 

Muzica tăcerii, 
de Andrea Bocelli 

Open - O autobiografie, 
de Andre Agassi 

Excepționalii - Povestea succesului, 
de Malcolm Gladwell 

Afacerile, dezbrăcate - Aventurile unui antreprenor internațional, 
de Richard Branson  

Sursa aici
 „Nici un lucru important nu a fost vreodată realizat fără pasiune.”  
Georg Wilhelm Friedrich Hegel


Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț. Dacă merită.

duminică, 5 mai 2013

Scurt, cuprinzător și … delicios



”Crede că poți și vei fi deja la jumătatea drumului. ”
Theodore Roosevelt

N-am fost niciodată preocupată de gătit. Mai ales dulciuri. Asta era treaba mamei. Ea era cofetăreasa familiei. Încă din copilărie era pasionată de tot ce înseamnă torturi, plăcinte, creme, foietaje, dulcețuri, cozonaci și alte asemenea bunătățuri care fac deliciul gurmanzilor amatori de glucide. Făcea cele mai minunate prăjituri care au existat vreodată. Din păcate pe mine n-a reușit să mă învețe. Nu aveam nici răbdare și nici pasiune pentru așa ceva. Nu semănam deloc cu ea în privința asta.

Mi-au rămas de la ea câteva rețete minunate de prăjituri, în special două checuri fantastice. Au fost rare ocaziile în care am asistat la prepararea lor. Și mai rare cele în care am participat efectiv. Eram mai iute ca mercurul când era vorba să o tulesc din bucătărie. De obicei le găseam gata făcute. Nu știam cum se prepară dar știam foooooarte bine cum trebuie să arate și, mai ales, ce gust trebuie să aibă. Divin … cum altfel?

Mi-au trebuit aproape trei ani să-mi iau inima în dinți și să-mi încerc talentele de cofetar. Și mai ales norocul. Mama are două rețete de chec, unul cu cacao, alintat „checul pufoșenie” și unul cu nuci, stafide, rahat și fructe confiate, alias „checul cu multe”. Recunosc că mie îmi place mai mult cel cu cacao, dar „checul cu multe” este de departe preferatul majorității familiei și prietenilor. Pentru că este absolut delicios și inedit.

Prin urmare, mi-am încercat norocul mai întâi cu „pufoșenia”, checul cu cacao. Spre surprinderea mea, urmând întocmai indicațiile din rețetă, am obținut un chec minunat. Norocul începătorului, mi-am zis. L-am făcut și a doua oară și … miracol … l-am reușit din nou. La fel și a treia oară, iar de la a patra m-am considerat deja profesionistă în domeniu. Eu am o minte mai matematică, așa că rețetele trebuie să fie foarte clare și explicite iar cantitățile foarte bine drămuite. Altfel, m-ai pierdut de mușteriu. Dacă mă iei cu „după gust” sau „după ochi” sau „cam, circa, aproximativ, în jur de …” îmi iese categoric omletă cu ciuperci în loc de tort cu ciocolată. Nu am deloc imaginație când e vorba de prepararea dulciurilor. Și nici la capitolul aproximări nu stau prea bine.

Încurajată de succesul repetat și absolut nesperat, mi-am luat inima în dinți și m-am hotărât să-mi încerc norocul și cu „checul cu multe”. Aici a fost puțintel mai complicat. E o rețetă mai migăloasă și implică oarece răbdare, pe care trebuie să fi dispus să o acorzi. Altfel … Am avut o tonă de emoții, dar a meritat. Checul a ieșit extraordinar. Fără falsă modestie. Totuși, s-ar putea să fie „norocul începătorului”. Ceea ce înseamnă că ar trebui să fac fiecare prăjitură o singură dată, ca să fiu sigură că îmi iese excelent. Deși, dacă stau bine și mă gândesc, regula asta nu se aplică și la clătite. Prima, și unica încercare, s-a soldat cu o omletă absolut originală. Oare cum am reușit să recuperez clătita azvârlită după aragaz? 
 
Sa cofetarim
Sursa aici
De fiecare dată când am făcut checurile, am simțit că mama era alături de mine. Era ca și cum îmi șoptea la ureche ce să pun, cum să pun, cât să pun, când să mă opresc sau dacă să le mai las sau nu la cuptor. Și de fiecare dată checurile au avut gustul și aspectul celor făcute de ea, ca și cum chiar ea le-ar fi făcut. Pentru că ea le făcea cu dragoste, cu plăcere, cu pasiune. Ăsta era ingredientul ei secret.

Ce mi-a venit să vă povestesc aventurile mele „cofetărești”? 

Am crezut mereu că nu o să mă pricep niciodată la copt prăjituri, că sunt un dezastru în bucătărie. Convingerea asta m-a ținut aproape jumătate din viață departe de ceea ce acum îmi place tot mai mult. Pur și simplu nu am vrut să încerc, atât de adânc era înrădăcinată ideea. Bunica mea avea o vorbă: Nu există „nu pot”, există „nu vreau”. Mi-o spunea ori de câte ori mă încăpățânam să nu fac un lucru sau altul sub pretextul că nu pot să-l fac. Și adevărul este că, de fapt, nu vroiam să fac acel lucru, nu aveam cheful sau dispoziția necesară sau îmi era, pe cinstite, lene. Dar puteam să-l fac. Categoric puteam.

I-ați inima în dinți și pune mâna și fă ceea ce te gândești că nu poți să faci dar ți-ai dori să faci. Nu te mai învârti în jurul cozii pe motiv că nu te pricepi sau că oricum nu o să iasă bine. Nu ai de unde să știi ce va ieși dacă nu încerci. Și ce dacă nu iese bine din prima? Fiecare șut în fund este un pas înainte. Fiecare prăjitură arsă sau necoaptă, amară sau leșinat de dulce, suspect de revărsată sau prototip de ghiulea medievală te aduce mai aproape de creația perfectă. Și asta este valabil pentru orice, nu doar pentru prăjituri. Am învățat pe propria-mi piele. 

Important este să-ți dorești din suflet să iasă totul bine și să pui multă, multă, enorm de multă dragoste în ceea ce vrei să faci. Nu te costă nimic să încerci. Lasă deoparte orgoliul, mândria, ego-ul și altele asemenea. Distrează-te. Joacă-te. Râzi și simte-te bine. Nu ți-au ieșit clătitele? Nici o problemă. Transformă-le în omletă. Va avea exact același gust. Ți-au mai rămas ceva șuruburi după ce ai asamblat patul de la Ikea? Nici o problemă. Desfă-l și ia-o de la capăt. Te vei alege cu o îndemânare net îmbunătățită și vor scădea și șansele ca patul să se dejghine exact când ți-e somnul mai dulce. Ai scăpat prea multă sare în tocăniță? Nici o problemă. Scapă și câțiva cartofi și te-ai făcut și cu un piure pufos și binevenit.

Limita imaginației este … că nu prea este. Poți face orice îți trăsnește prin minte. Trebuie doar să vrei. Atât. Doar să vrei și … să fi dispus să cureți după aragaz, la final.     
 

Cât despre rețete … Luați-vă gândul. Sunt secret de familie. Dar vă invit cu drag la o degustare. N-o să vă pară rău. Sper.    
 
Chec cu multe
Sursa aici
“Lucrurile nu sunt greu de făcut . Greu este să te pui în stare de a le face.”
Constantin Brâncuși

joi, 2 mai 2013

Cu drag despre ... curățenie



„Primăvara este pentru suflet un surâs al infinitului”
Victor Hugo

Când vine primăvara, ne trezim parcă din senin cu un chef nebun de nou, de curat, de aerisit, de proaspăt. Toată lumea se apucă de curățenie. Ca și cum, într-o dimineață anume, în mintea multora dintre noi apare un singur cuvânt ce se repetă hipnotic: „Curățenie! Curățenie! Curățenie!”. Așa că, facem câteva genoflexiuni ca să ne încălzim mușchii, dansăm un picuț ca să punem sângele în mișcare și să deblocăm articulațiile olecuță ruginite, ne punem căștile pe urechi … valabil pentru iubitorii de sunete armonioase … și pornim la treabă.  

Mai întâi sunt luate la puricat șifonierele. Scoatem hainele subțiri, punem în spate hainele groase, ascundem căciulile și mănușile, pitim paltoanele și canadienele, spălăm, călcăm și aranjăm bluze, fuste și rochițe vaporoase. La revedere negru, gri și maro, bine ați venit culorilor vii, vesele și savuroase. Cizmele la locul lor în cutie, pantofii la înaintare, sandalele la îndemână. 

Înainte de asta, însă, trebuie menționat că se procedează la evaluarea extrem de critică a garderobei și sortarea ei cu maximum de responsabilitate. Ce nu mai este la modă mai poate fi păstrat pentru momentele vintage, ce nu mai vine bine, pe motiv de variate fluctuații ponderale sau rearanjări strategice, va lua drumul donațiilor iar cele care nu au mai fost îmbrăcate de doi ani de zile, sau chiar mai mult, vor fi atent examinate și li se va hotărî soarta în funcție de starea de spirit a posesoarei. Adică, le mai dă o șansă sau le aruncă drept în sacul cu „exilați”. La final, după ce entuziasmul cotrobăielii prin șifoniere și dulapuri se epuizează, ne întoarcem cu picioarele pe pământ și constatăm șocate că am rămas cu mai bine de jumătate de garderobă în aer. Dar … și aici vine partea plăcută a curățeniei de primăvară … ne așteaptă o sesiune de … SHOPPING!!! Bine … pe măsura finanțelor disponibile. Dar ce poate fi mai plăcut decât să aducem în șifonier miresme proaspete de haine noi, moderne și croite pe măsură. 

Shopping
Sursa aici
 Până aici, toate bune. Asta se poate numi partea „soft” a curățeniei. Floare la ureche și fără prea mare efort. Urmează, însă, partea „hard”, cu care nu este de glumit. În ordinea numerelor de pe tricou, avem: covoare ce trebuie scuturate zdravăn, geamuri care trebuie să fie sclipitoare, nici un fir de praf nu trebuie să se zărească pe nicăieri, perdelele trebuie să fie imaculate și înmiresmate, cămara trebuie reamenajată, bucătăria trebuie să arate precum un laborator aseptic, baia trebuie să strălucească la propriu, totul trebuie lustruit și nici o pată nu are voie să supraviețuiască operațiunii „Curățenia de primăvară”. Trebuie, trebuie, trebuie. Hip, hip, ura!!! Sună al naibii de complicat, nu?

Nu e ușor să faci curățenie și chiar mai greu este să o păstrezi dar curățenia de primăvară poate avea și un inedit efect terapeutic. E mai simplu să bați covorul atunci când în locul lui îți imaginezi figura cuiva pe care ai o ciudă teribilă și pe care … mamă, mamă … ce l-ai mai plesni dacă nu ai fi un om civilizat și cu nervii la locul lor. Așa că, lovirea cu dârzenie și pasiune a persanului ce ține loc de victimă nu numai că îți satisface nevoia de răzbunare, dar te obosește suficient ca să nu-ți mai bântuie prin minte cine știe ce gânduri necugetate. Sau când dai cu aspiratorul, îți poți imagina că odată cu praful și scamele de pe covor arunci și problemele care te frământă sau gândurile care te macină. Din păcate, ele se întorc imediat ce ai avut nefericita inspirație de a scutura sacul aspiratorului. Mai ales dacă nu ai fost suficient de atent să te afli într-o zonă fără curent. De aer, nu electric. Vorba aceea: „Când se duce parcă vine și când vine parcă stă”. Spălatul geamurilor face bine la mușchii brațelor și la exersarea echilibrului, cățăratul pe pervazul subțire fiind o adevărată aventură și sursă de adrenalină pură, direct proporțională cu înălțimea la care se execută operațiunea. În special pentru cei care la mai mult de doi metri de la sol încep să aibă o ciudată senzație de imponderabilitate. Oricum, terapie sau nu, la final te alegi sigur cu o minunată febră musculară de la toate mișcările de sus, jos, apucat, ridicat, târât, cărat și alte astfel de jonglerii care se execută de regulă la curățenia de primăvară. Și nu numai. Dar o aspirină le rezolvă pe toate.    

Glumă, glumă, sau cum se spune în popor: „Râzi tu, râzi, Harap Alb!” dar curățenia în casă înseamnă, în același timp, curățenie în gânduri și în suflet. Sunt momente în care poți fi singur cu tine însuți și, inevitabil, mintea începe să „zburde” spre acele zone mai puțin confortabile unde stau la pândă temeri, preocupări, griji, frământări, neliniști. Poți fie să o lași să-și facă de cap, fie să o blochezi și să închizi totul în spatele unor porți grele, folosindu-te de pretextul că ai treabă și nu ai timp de „prostiile” ei. Dar, e poate cel mai bun prilej să arunci un ochi asupra lor, să nu te mai ascunzi, să nu mai fugi din calea lor. Când începi, de exemplu, să golești dulapurile și să arunci sau să donezi tot ce nu mai folosești, nu mai porți sau, pur și simplu, nu-ți mai place, arunci odată cu ele și o mare parte din balastul emoțional care îți strivește sufletul. Pe măsură ce pui lucrurile în ordine, le aranjezi într-un mod nou, proaspăt, parcă și gândurile se așează singure în așa fel încât să scoată la iveală idei, soluții, să-ți ofere noi perspective, modalități inedite de a privi și înțelege problemele care te frământă. Când vezi cum spațiul se aerisește, se luminează, se simplifică, este ca un catharsis. Ca o detoxifiere mentală și sufletească. Te alegi nu doar cu o casă curată și primitoare, ci și cu o minte mai limpede și un suflet ușor. Respiri adânc și îți umpli plămânii cu aer până la refuz, ești mai optimist, mai vesel, mai încrezător.

Adevărul e că prea multe lucruri sufocă. Îți iau aerul, lumina, spațiul. Lucrurile care nu îți sunt de folos atârnă ca o piatră de moară. Te împiedici mereu de ele și-ți creează o stare de iritare, o senzație de disconfort, de lipsă. Da, prea multe lucruri pot crea sentimentul de lipsă. Lipsă de spațiu, lipsă de chef, lipsă de entuziasm atunci când primești ceva nou („Unde, Doamne iartă-mă, să-l mai pun și pe ăsta?”). Dacă ai obiecte pe care nu le-ai mai folosit de peste un an … DĂ-LE! Fără nici cel mai mic regret. Nu le păstra în ideea că poate le vei folosi cândva. Te asigur că nu o vei face. Le vei uita din nou în colțul lor până la următoarea curățenie de primăvară. Dă-le cu dragă inimă cuiva care are nevoie de ele. Te vei simți mai bine, mai liber, mai relaxat. 

Nu mai priviți curățenia de primăvară, și curățenia în general, ca pe o corvoadă. Priviți-o ca pe un moment de introspecție, de aducere la suprafață a trăirilor amorțite, uitate sau alungate, de confruntare cu acele probleme pe care tot evităm să le rezolvăm. E o sursă uimitoare de inspirație. Acele momente de muncă fizică, de sudoare și efort, pot scoate la lumină idei excepționale și perspective absolut fabuloase. Mintea e pusă la lucru la fel de mult ca și corpul. Iar sufletul … se simte în largul lui.

Primăvara este prin definiție un anotimp al emoțiilor, al trezirii, al revelațiilor, al conștientizării. Te scuturi de amorțeala lungilor zile mohorâte de iarnă, care te ademeneau la lâncezeală și la un „dolce far niente” fără mustrări de conștiință. Ești din nou plin de energie și cu dor de a face, a merge, a crea, a visa, a descoperi. Te simți vinovat dacă stai locului și nu onorezi minunata zi de afară cu prezența ta. Când cerul este atât de albastru că te dor, efectiv, ochii privindu-l, când soarele încălzește cu atâta drag și copacii sunt încărcați de flori iar parfumul lor este absolut amețitor, cum să nu-ți zboare mintea la tot felul de lucruri inedite pe care ai vrea să le faci, la locurile aparte pe care ai vrea să le vezi, la oamenii fascinanți pe care ai vrea să-i cunoști, cum să nu-ți simți inima plină de o bucurie fără motiv? 

Și astfel, o simplă curățenie de primăvară se poate transforma în ceva miraculos. Depinde doar de cum alegi să o privești. Ca pe o obligație nesuferită sau ca pe un mijloc de a pune trupul, mintea și sufletul în armonie și inspirație.

Și, apropo … s-au întors rândunelele!
 
Primavara
Sursa aici

„Ziua în care Domnul a creat speranța a fost probabil și cea în care a zămislit primăvara.”
Bern Williams