Suntem la mijloc de noiembrie
și viile au fost culese cam de multișor. Mustul este acum vin înăsprit, pe cale
de a deveni acea băutură diplomată, discretă și tenace care te farmecă, te
alintă și în final te trosnește cu măiastra lovitura a celor 3 Î: împleticește
limba, înmoaie genunchii și îmbârligă ideile. Dar te face să te simți de
milioane. Chiar dacă a doua zi nu-ți mai aduci aminte ce naiba ai făcut cu
savarinele cumpărate aseară și de ce ai frișca pe fund și ambalajul în buzunar
…
Acum aproape o lună am
fost la Panciu. Tatăl meu este din micuțul orășel vrâncean. Așa se explică
faptul că prin venele mele curge 50% vin și 50% cafea. Și poate și un strop de
țuică, de la prunele din Vâlcea, de unde este mama. Și nu, nu sunt
extraterestru. Dar nici prea cu picioarele pe pământ. Să nu divagăm, însă.
Tata era un fel de
Ionică a lui Creangă. Pe vremea copilăriei lui, Panciu era o comună alcătuită
din mai multe sate iar tata locuia în cel numit Crucea de Jos. De fiecare dată
când pleca de acasă și mergea spre centru, lua cu el un ciomag cu care
zgândărea pe la garduri toți câinii din Panciu și nu se lăsa până când lătratul
lor nu se auzea hăt departe, la Focșani. Sau la Soveja, că tot 50 de km sunt. „Iar
trece nebunu’
lu’
Chiper!” spuneau vecinii. Toți îi știau programul zilnic după cum începea Uvertura
canină în Crucea de Jos și se continua crescendo până la statuia din centrul
comunei.
Odată găsise niște
cartușe rămase din război și împreună cu câțiva prieteni făcuseră un foc și
începuseră să arunce cartușele în flăcări. Bubuiturile băgaseră spaima în toți
cei din Cruce, care fugiseră să se ascundă pe unde au văzut cu ochii. Adică în
vie, că alte opțiuni nu prea aveau. Bunica a nimerit, din grabă și lipsă de inspirație
… sau de noroc! … în cea mai proaspătă și usturătoare tufă de urzici. Oricât de
calm ai fi … iar bunica era de un calm monumental … când toată pielea îți arde
și capătă o culoare stacojie absolut îngrijorătoare, nu prea mai ai chef de
glume. Când s-au dumirit că nu sunt nici nemții, nici rușii, ci propriile
progenituri puse pe șotii, cred că vă dați seama cam ce s-a întâmplat. Și cui
i-a dogorit fundul cel mai tare.
Prin anii 90, când s-au
dat înapoi pământurile vechilor proprietari, tata a recuperat via bunicului.
Bineînțeles că nu în locul original, ci împărțită cam ca în schițele lui
Caragiale: „20 de rânduri la primărie, 15 rânduri la prefectură, 18 rânduri la
școala de fete …”. Doar că în cazul nostru, denumirile erau mai autohtone: „La
Canal”, „La Tractoare”, „În Țarnă”. Oricum, începând din acel fatidic moment,
părinții mei și-au stabilit cartierul general la Panciu, din martie până târziu
în noiembrie. La început, mama nu avea nici cea mai vagă idee despre cultivarea
legumelor și altor variate verdețuri aromate. Dar, încet, încet, a învățat iar
recolta de roșii, fasole, ardei, vinete, ceapă și varză, la care mai adăugăm cu
generozitate și fără nici cea mai falsă modestie, morcovul, leușteanul,
pătrunjelul și cimbrul, era atât de frumoasă că vecinii începuseră să-i ceară
sfaturi. Mama devenise peste noapte magicianul legumicultor.
 |
| Sursa aici |
Tata, pe de altă parte,
se ocupa de vie. La asta se pricepea, n-am ce zice. Doar era fiu de podgorean.
Nu de via din câmp. Aia era treaba profesioniștilor. Noi, cei din liga
amatorilor, dădăceam via din curte. După ce fusese lăsat fără vie, bunicul
plantase pe trei sferturi din suprafața curții aproape toate soiurile de
struguri care viețuiau pe meleagurile păncene: aligote, fetească, pinot gris,
pinot noir, merlot, băbească, coarnă, perlă, ceasla, muscat hamburg … Or mai fi
fost și altele dar oricât s-a străduit tata să mă învețe, ce-mi intra pe o
ureche o zbughea iute pe cealaltă.
Eu aveam o socoteală neîncheiată cu neamul
strugurilor. În urma unei practici agricole nefericite, petrecută pe la
Zimnicea, unde m-am îndopat la propriu cu cea mai delicioasă afuzalie pe care
am mâncat-o vreodată, bietul meu ficat a fost făcut KO de prea puțin amabila hepatită
A, care m-a ținut pe tușă un an de zile. Mi s-a interzis cu desăvârșire să mă
ating de cartofii prăjiți, de ciocolată și de cafea, cei trei Cavaleri ai
Apocalipsei gastronomice cărora nu pot să le rezist nici în ziua de azi. Prin
urmare, cât timp am zăcut în spital într-o stare de oboseală de-mi auzeam
creierul scârțâind în încercarea disperată de a râșni măcar un gând cât de cât
logic, am ajuns la concluzia că vinovați de tot dezastrul ăsta existențial sunt
… strugurii!!! Și din acel moment, am jurat că nu voi mai mânca niciodată
aceste diabolice și ispititoare fructe. Până când am descoperit un butuc de
muscat hamburg pierdut într-o mare de merlot. Un ciorchine deșirat, cu boabe
mari, negre, rotunde, cu un parfum ușor amărui și un gust divin. Am devenit pe
loc fan.
Tata a încercat să mă
coopteze în echipa viticultorilor amatori. Pentru cei care nu știu, via este
mai ceva ca un copil. Trebuie îngrijită, răsfățată, protejată. Începând din
primăvară și până toamna, la cules, via trebuie tăiată, legată, prășită,
stropită, iar legată, iar prășită, iar stropită, și tot așa până când de sub
frunzele încurcate prin sârmele șpalierilor se ivesc ciorchinii pântecoși,
îndesați și plesnind de dulceață. Ei bine, după câteva încercări dezastroase de
a pune în practică învățăturile lui Nicolae Voievod către fiica sa Monica, mai
precis după ce am chelit vreo două rânduri de vie și m-am chinuit să leg ce mai
rămăsese, tata mi-a spus:
- Nu mai bine te duci tu să faci niște scovergi
cu maică-ta?
N-a trebuit să-mi spună
de două ori. Nu le-am făcut … scovergile … dar le-am mâncat.
Mai toată ziua bântuiam
prin via de la câmp. Cât vedeai cu ochii, pe toată distanța dintre Panciu și
Focșani, erau numai rânduri, rânduri de vie. Din loc în loc se înălța câte un
nuc, precum o dansatoare de flamenco ce-și răspândise de jur împrejur fusta
verde și înfoiată. Era liniște în vie. Din când în când se mai auzea câte o
voce sau mai hârâia motorul vreunui tractor care trăgea după el o benă plină cu
struguri proaspăt culeși. Era liniște iar aerul era curat și plin de aroma
aceea subtilă a viței proaspăt rupte. Îmi plăcea să iau câte un bob din fiecare
soi de strugure pe care-l vedeam în vie.
- Uau … ăsta e bun de
tot, dulce și aromat. Cum zici că-i spune?
- Ceasla, îmi răspundea
tata agale.
- Bun de știut. Îh! …
ăsta parcă-i apă cu zahăr îmbuteliată într-o boabă cât o mărgică.
- Aia e fetească.
- Interesant, dar nu
mulțumesc! Cum naiba poți să mănânci din ciorchinele ăsta? Boabele sunt așa
îngrămădite de parcă-s japonezii în
metrou.
- Asta pentru că e strugure
de vin, nu de masă, mă lămurea tata răbdător. Se cheamă a-li-go-te.
- Super! Acum știu cum
se desparte vinul în silabe.
- Ha! Ha!
 |
| Sursa aici |
Obișnuiam să merg la
Panciu în week-end-uri. Veneam seara de la gară spre Crucea de Jos, prin vie.
Era drumul cel mai scurt. Mi-era un pic teamă, nu de oameni ci de umbrele pe
care înserarea le alunga dinspre vie de-a latul drumului. Mai ales că tata îmi
povestise despre casa bântuită a preotesei, care chiar dacă era pe strada principală,
tot îmi dădea oareșce fiori pe șira spinării. De multe ori încercam să-i
surprind pe ai mei, venind neanunțată. Doar că Arin, cățelul nostru tărcat și
nebun, zbura peste gard, îmi ieșea în cale și-mi sărea în brațe. Când îl vedeam
venind, trebuia să mă ancorez zdravăn ca să nu mă dea cu noada de pământ.
Normal că toată surpriza se ducea pe apa Sâmbetei din pricina tărăboiului iscat
de Arin.
Într-una din serile
când venisem pe nepusă masă și încercam din răsputeri să fac și eu o surpriză
mai de Doamne ajută, Arin a reușit performanța de mă trânti în mijlocul
drumului. Normal că i-am trântit și eu vreo două de dulce, niscai înjurături
din acelea meșteșugite de-ți merg la suflet și provoacă uscarea instantanee a verzelor
din grădină. De peste gard s-a ițit un fes alb tivit cu o bandă lată albastră
iar sub el figura zâmbăreață a tatălui meu.
- Iar? m-a întrebat
compătimitor.
- Tu ce crezi? Ăsta nu
se mai vindecă.
- Mie mi se pare destul
de șocat. Grozave înjurături!
M-am ridicat din praful
drumului, mi-am cules geanta din șanț și
i-am arătat lui Arin poarta deschisă:
- Marș acasă, spărgător
de surprize ce ești!
Credeți că a intrat pe
poartă? Aiurea! A sărit gardul. Ca de obicei.
Toamna, după cules, era
veselie maximă. După ce adunam bruma de struguri din curte, urma procesul
meticulos de transformare a lor în vin. Pentru asta era nevoie de două ustensile
magice numite zdrobitor și teasc. E adevărat că sună a instrumente de tortură,
dar dacă vrei să storci și ultima picătură de licoare din boabele încăpățânate,
nu prea ai cum să umbli cu delicatețuri. Zdrobitorul era un fel de roabă cu
manivelă. Trebuia să dai strugurii mai întâi prin el, ca să-i amețești bine
înainte de a le aplica lovitura de grație. Apoi îi aruncai în teasc și îi strângeai
zdravăn până când nu mai rămâneau decât niscaiva vreascuri din care cu multă
bunăvoință mai scoteai ceva tescovină. Lichidul obținut cu atâta trudă era apoi
lăsat la fiert în două butoiașe, în holul de la intrare. Nu era mult dar era
buuuuuuun și era făcut de noi.
Mustul era negreșit
acompaniat de o friptură de berbecuț pregătită la marea artă. Pastrama, lăsată
la marinat o noapte întreagă, era pusă pe grătarul făcut în curte, să se
rumenească pe îndelete. Arin o lua razna. Oricât aș fi încercat să-i spun că
are și el porția lui, nu avea ochi decât pentru carnea care sfârâia pe grătar. Se
plasa în pole position și trebuia să-l ții cu toată forța de care erai în
stare, altfel se ducea naibii toată bucătăreala. Monitoriza fiecare mișcare a
tatălui meu, fiecare reașezare strategică a fripturii pe jeratic. Iar când mama
lua minunea aburindă și o punea pe fundul de lemn împreună cu o piramidă de
căței de usturoi și o mămăligă pântecoasă și aurie, o luam toți razna. Ne
năpusteam asupra bucatelor savuroase mai ceva ca tătarii asupra Moldovei.
 |
| Sursa aici |
Au trecut ceva ani
de-atunci. Nu am mai pus piciorul în micuța localitate vrânceană de trei ani.
Prea multe amintiri. Tot ce mă mai leagă de Panciu este o casă în paragină și o
grădină care arată ca o junglă. Totul are un aer trist, nostalgic, ca în
ultimul volum din „La Medeleni”. Stau în fața porții și mă gândesc că cei de
care îmi aduc aminte atât de viu și atât de amănunțit … nu mai sunt. Dar, în același timp, sunt
recunoscătoare pentru toate acele clipe fantastice pe care le-am trăit aici,
alături de acei oameni neasemuit de dragi. Și de acel cățel nebun și adorabil.
Pe ecranul minții mele,
curtea arată așa cum era ea în vremurile bune. Cu mama îngrijind tufa de bujori
albi de lângă poartă (pe care, apropo, tata a avut grijă să o aplatizeze
printr-un plonjon neprevăzut și de neevitat) și cu tata stând pe treptele de la
intrarea în casă și adresându-le vecinilor, care treceau pe stradă, celebra lui
întrebare: „Care mai e viața dumitale, Ioane?” Lângă el, Arin se chinuie să
scape de fesul alb cu albastru pe care tata i l-a îndesat peste urechi.
Sunt un om tânăr dar cu multe
amintiri. Banale, uneori enervante, dar întotdeauna cu personalitate. Am încercat
să le închid pe cele triste în spatele unor porţi grele, atât de grele încât să
nu le pot clinti din loc în nici un fel. Aşa nu mai am nevoie de cheie. Cheile
se rătăcesc mereu iar eu nu vreau ca amintirile să rămână pe vecie întemniţate.
Ştiu că, din când în când, inevitabil, porţile se vor deschide singure. Aş
prefera să nu o facă. Dar amintirile sunt niște mici Houdini.
Evadează de oriunde le-ai îndesa și încep să tropăie dornice de atenție: „Uită-te
la mine … sunt aici … hei … nu întoarce capul … iuhu … m-am întors … nu scapi
tu așa ușor de mine …” Și o țin tot așa până când te apucă pofta de a le
învineți ochii. Dacă ar avea …
Îmi place să-mi aduc aminte
din când în când, dar nu prea mult și nu prea des. Cu măsură. Ca astăzi. Și cu
un strop de umor. E mai ușor de suportat. Unele amintiri sunt precum
algocalminul. Amare dar bune de pus pe rană. Altele sunt precum savarinele.
Dacă frișca nu e bună, te alegi cu o alergie de-ți blestemi zilele. Și mult
timp de atunci încolo n-o să te mai apropii de ele. Unele
amintiri sunt precum picăturile de ploaie care se strecoară parșive pe sub gulerul
cămășii. Te înfrigurează și te încremenesc. Altele sunt asemenea unui pulover moale
și pufos. Te învăluie, te alină și-ți încălzesc sufletul.
Iubesc prezentul şi nu prea îmi
place să mă uit în urmă. Prezentul doare năvalnic, înflăcărat şi furios, îi pot
face faţă, pe când trecutul doare mocnit, surd şi devorator.
Dar oare ceea ce ne
amintim, chiar așa s-a întâmplat? Sau, cum zice Carlos Ruiz Zafon în „Marina”:
„Uneori, lucrurile cele mai reale se petrec
doar în închipuire. Nu ne amintim decât ceea ce nu s-a petrecut nicicând.”
Oare!?
 |
| Sursa aici |
