„Învăţaţi
să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zâmbet, este darul pe care-l
oferiţi aproapelui, este darul pe care-l oferiţi întregului Univers!”
Octavian Paler
Luni … Ajunul Ajunului.
O dimineață destul de
mohorâtă, cam cum sunt toate în București de când a venit iarna. Cer plumburiu,
frig, ceață, umezeală. Mă uit spre cer și strig … în gând … „Vreau să ningă!
Dați-i drumul la zăpadă! Hei, vine Crăciunul!” De parcă m-ar auzi cineva! Și ca
dovadă că nu e nimeni la dispeceratul firmei de distribuire a fulgilor de
zăpadă, răcnetele mele telepatice se aleg doar cu o pală de vânt peste nas.
Merg spre serviciu, cu
gândurile deja la Crăciun, la vacanță, la odihnă. În loc să o iau pe drumul
obișnuit, adică doar cu metroul, am luat mașina până la Universitate și acolo
am coborât la metrou. Te cam saturi la un moment dat să tot mergi pe sub pământ
și mai simți nevoia să vezi un pom, un om, un ambuteiaj. Cum pentru mulți era
deja vacanță, m-am gândit că nu va mai fi aglomerat pe șosea. Și am avut
dreptate.
Când am ajuns pe peron,
la Universitate, tocmai venise trenul pe linia spre Unirea. Eu trebuia să ajung
la Piața Victoriei, așa că nu i-am dat prea multă atenție. Doar că … atunci
când a plecat … a luat-o fix în sens invers. Adică … spre Piața Victoriei. Știți
vorba aceea din copilărie: „Ce te uiți ca vițelul la poarta noua”? Exact așa mă
uitam eu. Ochii mari, gura căscată și o expresie de „maximă inteligență” și „totală
înțelegere” a situației de fapt. Lângă
mine, un domn părea la fel de nedumerit. Măcar el nu rămăsese cu gura căscată. O
femeie care făcea curățenie pe peron, văzând cât eram de pierduți în încercarea
de a pricepe noua logică a transportului subteran, ne-a spus că ar fi o
defecțiune pe undeva și că din cauza asta tot traficul este dat peste cap.
- Bine, dar de ce nu
anunță, ca să știm și noi ce să facem? am întrebat eu, mai mult retoric, pentru
că biata femeie nu avea de unde să știe. Ea încerca să ne ajute cum putea.
- Se pare că se circulă
pe o singură linie, ne-a spus ea, zâmbind ușor stânjenită, de parcă ar fi avut
vreo vină în toată tărășenia.
- Deci, asta înseamnă
că tocmai am pierdut metroul, a oftat domnul de lângă mine, uitându-se lung
spre tunelul gol și linia pustie.
De parcă mai era nevoie
să sublinieze ceva atât de al naibii de evident.
Tocmai când eram pe
punctul de a ne plânge de milă, cei de la metrou au anunțat că „din cauza unor
defecțiuni tehnice, traficul se desfășoară cu dificultate”. Ca să citez cât mai
exact. Și că „își cer scuze pentru disconfortul creat”. OK.
Cine naiba m-a pus ca
tocmai azi să-mi schimb obiceiurile rutiero-metrorexice? Pe măsură ce timpul
trecea și nici un alt metrou nu se mai îndrepta spre Piața Victoriei, nici
măcar pe unica linie disponibilă, am început să fierb în suc propriu. Nu știu
la voi cum este, dar eu aveam o condică de prins și nu-mi trecea nici prin
ruptul capului să întârzii taman la spartul târgului. Adică al anului.
Trenurile trecea într-o
veselie spre Unirea. Deja când ajunsesem cu număratul la cel de-al treilea,
eram o bombă cu ceas. Au trecut cam 20 de
minute. În sfârșit, trenurile și-au reluat liniile firești. Dar cine se putea
urca în cele care veneau de la Unirea? Erau atât de aglomerate, că cei
dinăuntru arătau ca în desenele animate. Turtiți de geamuri, un amestec colorat
de mâini, obraji, poșete, fesuri și nasuri roșii. Unde, Doamne iartă-mă,
încăpuse atâta amar de lume pe peronul de la Unirea? Și de ce nu erau toți
plecați în vacanță? „Din același motiv pentru care nu ești nici tu plecată în
vacanță, deșteapto!” mi-am răspuns singură la întrebarea prostească. Hotărât
lucru, ziua promitea să fie absolut dezagreabilă.
Am reușit să mă strecor
în al treilea tren. Era „un pic” mai
puțin aglomerat ca primele două. La Piața Romană au coborât cam un sfert din
călători, nu suficient de mulți ca să-mi deschidă calea spre ușă. Cum se
apropia Piața Victoriei și trebuia să-mi croiesc cumva drumul spre ieșire, l-am
întrebat pe domnul din fața mea dacă coboară la prima. S-a întors, mi-a răspuns
„Da” și mi-a zâmbit. Un zâmbet cald și real. În clipa aceea toată agitația,
toți nervii, toate gândurile furioase au dispărut. Acel om, pe care nu l-am
văzut niciodată și pe care s-ar putea să nu-l mai întâlnesc niciodată, mi-a salvat
ziua. Cu un simplu zâmbet, a făcut o minune. Mi-a zâmbit exact când aveam cel
mai mult nevoie de un zâmbet. Mi-a dăruit acel strop de bucurie care are
puterea de a schimba frustrarea în compasiune și supărarea în calm și
înțelegere. Nu doar că am ajuns la serviciu la timp ca să semnez celebra
condică, dar m-am simțit de milioane toată ziua, nimeni și nimic nu a reușit
să-mi zburlească buna-dispoziție.
Cât de puțin îți
trebuie ca să fi fericit! Un zâmbet! Doar
atât. Un simplu zâmbet.
Nu vi se par mai
frumoși oamenii care zâmbesc?
 |
| Sursa aici |
Nu vă încălzește
sufletul un zâmbet apărut din senin pe chipul celui din fața voastră? Chiar
dacă nu vă este adresat? Nu vă vine și vouă să zâmbiți fără motiv? Doar pentru
că cel de lângă voi zâmbește?
Zâmbetul este
molipsitor, să știți. Un zâmbet poate salva o viață. Cât te costă ca să
zâmbești? Nimic, absolut nimic. Cât de mult câștigi când zâmbești? Enorm.
Ce ar fi să începem
noul an cu un zâmbet? Dăruit cuiva care are nevoie de el. Nu vă faceți griji, o să știți
cine și când are nevoie de zâmbetul vostru. Pur și simplu, o să simțiți. Are
inima grijă.
Și în fiecare zi să oferim
din suflet un zâmbet celor din jurul nostru. Cel puțin un om va fi un pic mai
fericit în acea zi. Și, cine știe … poate Gabriel
Garcia Marquez chiar are dreptate când spune:
„Nu înceta niciodată să zâmbeşti,
nici chiar atunci când eşti trist, pentru că nu se ştie cine se poate
îndrăgosti de zâmbetul tău.”
