Oare animalele zâmbesc?

„Animalele împart cu noi privilegiul de a avea suflet.”

Pitagora

Veneam într-o după-amiază de la serviciu, pe drumul obișnuit, printre blocuri. Era o vreme plăcută, tocmai bună pentru o plimbare tacticoasă și pentru croșetat ceva gânduri distrate și zburdalnice. 

Cum mergeam eu, așa, agale, cu mintea împrăștiată în cele patru zări, aud în fața mea o hărmălaie maximă. Lătrături pe diverse tonuri și game. Doi căței, unul mare și blănos, altul micuț și tupeist se ciondăneau de mama focului în fața unui cetățean total depășit de situație. Bănuiesc că cetățeanul cu pricina era nefericitul stăpân al odraslei tupeiste, pentru că se străduia din răsputeri să-l stăpânească pe micuțul cu limbariță ca să nu fie nevoit să-l extragă ulterior dintre fălcile blănosului. Nu am putut să-mi dau seama care era motivul disputei, pentru că stăpânul cățelușului a reușit într-un final să-și impună autoritatea de ființă bipedă, dotată cu rațiune, luându-și protejatul sub braț ca pe un pachet și lăsându-l pe blănos să-și savureze victoria cu un ultim „Ham!” sfidător. Ciudat, dar chiar am avut senzația că între cele două animăluțe se desfășura o conversație reală, cu intonație, cu expresivitate, cu atitudine. Lătratul, postura … exprimau furie, obrăznicie, bravadă, uimire, provocare … exact cum vezi într-o ceartă între doi oameni. 

Cu privirea pierdută pe urmele celor doi protagoniști, am auzit de undeva din dreapta un mieunat supărat și agasat. „OK!”, îmi zic. „Se pare că azi e ziua animăluțelor călcate pe coadă.” Mă uit în direcția zgomotului și văd o pisică alb cu bej cocoțată într-un pomișor, la întretăierea a două ramuri. Pomișorul se afla în grădina unui bloc, în dreapta intrării iar în jurul lui se învârtea agitat un mic chihuahua, lătrând pe un ton ascuțit și încercând, din când în când, să se cațere pe trunchiul copăcelului. Intențiile lui erau cât se poate de clare. Mamă, mamă ce smotoceală i-ar mai fi dat el mâței dacă reușea să pună labele pe ea. Nu mai conta că mâța în cauză era de două ori cât el. Era viteaz nevoie mare! Pisica, pe de altă parte, nu părea foarte speriată de asaltul vijelios al micuțului. Era mai degrabă plictisită și nervoasă că potaia isterică îi ruina planurile de întâlnire amoroasă prin grădinile vecine. Cel puțin așa am interpretat eu miorlăitul și încercările de a-l plesni pe cățel cu laba peste bot atunci când acesta își lua avânt și sărea spre ea. Am observat apoi o mișcare, undeva spre stânga intrării în bloc. Un câine mare, alb, cu pete maronii pe bot, se ridică agale și veni încet spre scena luptei. Avea atitudinea unui bunic înțelept și înțelegător, dar care s-a săturat până peste cap de trăsnăile nepotului. Ajuns lângă pom, îl împinse ușor pe cățeluș cu laba și-l dirijă spre alee, afară din grădină. De câte ori încerca micuțul să se întoarcă, îl împingea din nou cu laba, dându-i de înțeles cu fermitate că nu are ce căuta în acel loc. Și asta, fără să scoată un sunet, fără nici cel mai mic mârâit. În cele din urmă, chihuahua a abandonat atacul și și-a văzut de drum, pisica a zbughit-o din pom și s-a făcut iute nevăzută iar câinele s-a întors la intrarea în bloc, s-a așezat satisfăcut pe preș și și-a continuat binemeritata siestă. Totul e bine când se termină cu bine.

Sursa aici

Eu am rămas literalmente cu gura căscată. Nici măcar nu am observat că un domn se oprise lângă mine și urmărea, la fel de uimit, întreaga scenă. Doar când l-am auzit exclamând „Uau!” mi-am dat seama că nu prea e politicos să stai cu gura căscată. Nu de alta, dar muștele sunt mult prea curioase pentru gustul meu. 

Și atunci, m-am gândit: „Oare animalele au emoții? Simt și ele exact ca noi?” Se pare că da. Categoric da. Pot simți frică, furie, surpriză, tristețe, bucurie. Sunt în stare să iubească și să urască. Poți vedea în ochii lor emoții și sentimente pe care, de obicei, le numim „umane” și pe care ne așteptăm, din păcate, să le vedem doar la oameni. Din cauza asta unii dintre noi se poartă atât de urât cu animalele. Pentru că le cred lipsite de suflet. Mare greșeală! 

Gândurile astea m-au făcut să-mi aduc aminte de cățeii de la blocul meu. Unul dintre ei este mare, pufos, cu blana albă și vârfurile urechilor negre. Este unul dintre cei mai simpatici câini pe care i-am văzut. E un drăgălaș, ți se lipește de suflet de cum îl vezi. Întâmpină pe toată lumea dând vesel din coadă și felul în care te privește îți dă senzația că zâmbește tot timpul. Îi place la nebunie să fie mângâiat și se trântește pe spate așteptând entuziasmat să-l scarpini pe burtă. Are prostuțul obicei de a-ți sări în brațe exact când plouă afară și te cadorisește cu niște minunate amprente de lăbuțe pe haina proaspăt periată. Dar nu te poți supăra pe el. Pentru că este cel mai simpatic cățel din lume.

O altă cățelușă, mai slăbuță și de o culoare maro deschis, este imaginea vie a neîncrederii. Se uită la tine cu suspiciune și îi trebuie ceva timp să se apropie și să accepte mâncarea pe care vrei să i-o dai. Este cuminte dar bănuitoare. Îți acceptă mângâierile cu sfială și se îndepărtează imediat ce prinde ocazia.

Pe vremea când părinții mei își petreceau cea mai mare parte din an la Panciu, în Vrancea, am avut un câine, de talie mijlocie, tigrat, negru cu maro. Îl chema Arin. Vecinul nostru l-a văzut, într-o zi de toamnă,  pe stradă, mort de foame și slab vai mama lui. I-a dat un codru de pâine și, din acea zi, Arin nu s-a mai despărțit de el. Deși mai avea un câine, vecinul nu l-a alungat. L-a lăsat să stea la el în bătătură. Asta până când a venit primăvara și părinții mei au sosit la Panciu. Stăteau acolo din martie până în noiembrie, an de an. Vecinul, prieten cu tatăl meu din copilărie, i-a avertizat în privința lui Arin. Le-a spus că este cam rău cu străinii și își apără teritoriul cu vehemență. La început, Arin a fost un pic suspicios, dar după ce mama i-a dat să mănânce un castron zdravăn cu ciorbă și pâine, Arin n-a mai plecat de la noi. 

Eu veneam la Panciu, de obicei, în week-end-uri. Mama mi-a spus că ne-am procopsit cu un câine, veste care pe mine m-a făcut să chiui de bucurie. Îmi plac foarte mult câinii și mereu mi-am dorit unul, dar din cauză că locuiam la bloc, părinții mei au refuzat categoric să-mi cumpere un astfel de animăluț. Vestea mai puțin bună era că Arin nu-i prea înghițea pe străini, așa că trebuia să am mare grija la prima mea vizită din acel sezon, să nu mă trezesc cu pantalonii ferfeniță. Mai fusesem mușcată de câini, așa că știam cât de „plăcut” este și nu-mi doream nici pe departe să repet nefericita experiență. Așa că, am intrat în curte cu foarte mare precauție, uitându-mă în toate părțile în căutarea „fiarei”. Arin stătea în spatele tatălui meu și mă privea curios. Mi-a plăcut din prima clipă. Un cățel înăltuț, cu păr scurt, cu un amestec de culori ciudat și o mutriță adorabilă. M-am apropiat de el, l-am mângâiat pe cap și i-am spus: „Ce faci, mă, frumosule?” Am avut senzația că mi-a zâmbit. A deschis ochii mari și mi-a sărit în brațe. Din acea clipă, a devenit cel mai bun și mai credincios prieten.

De fiecare dată când veneam la Panciu, Arin mă simțea cu mult înainte să ajung la intrarea în curte. Se avânta peste gard, el niciodată nu ieșea pe poartă ca tot omul, și aproape că mă dădea jos când mi se năpustea în brațe ca o tornadă. Îi putem vedea bucuria în ochi. Dădea din coadă ca un apucat și alerga apoi ca nebunul de jur împrejurul casei. Când plecam, mă conducea în stația de autobuz și stătea cu mine până venea mașina. Când plecau părinții mei în noiembrie, se supăra atât de rău că nici nu mai vroia să-i vadă. Se refugia la vecinul nostru, unde își petrecea de altfel iernile, și refuza cu încăpățânare să iasă din ascunzătoare. Primăvara, în schimb, îi aștepta mereu în poartă. Pur și simplu, știa când aveau să vină.

Trei ani a stat Arin cu noi. Într-o iarnă, un nemernic a otrăvit toți câinii din zonă. Printre ei și pe Arin. Am plâns. Și acum mă gândesc cu drag la cățelul acela zăpăcit. Cum înnebunea de poftă atunci când făceam friptură la grătar în curte și abia aștepta să-și primească porția. Cum stătea lângă mine, pe treptele de la intrare, cu capul sprijinit pe genunchii mei. Cât de haios era cu fesul lui tata pus pe vârful capului și cum se uita mirat la noi, văzându-ne pe jos de atâta râs. Cum alegea cu grijă și dădea la o parte cu botul toate boabele de fasole din castronul lui cu mâncare. Cum refuza să intre în casă atunci când ploua afară și trebuia să-l bag cu forța în hol ca să nu-l facă fleașcă. Cum îmi strica toate surprizele și mă dădea de gol când veneam pe nepusă masă la Panciu. Cățelul ăsta era mai ceva ca un om. Se bucura, se supăra, se îmbufna, se entuziasma, se înfuria. Puteai să-i citești toate aceste emoții în priviri. Avea o mutriță atât de expresivă, că ghiceai imediat ce era în căpșorul ăla tărcat.

Da, animalele pot simți. 

Da, animalele au și ele suflet. 

Se bucură, suferă, iubesc, urăsc … la fel ca noi.

Sursa aici

 „Nu pot demonstra că animalele au suflet. Dar nu pot demonstra nici că tu sau eu avem. Cât despre toți cei care sunt convinși că animalele nu au suflet, sper că, dacă există într-adevăr Raiul, să fie puși să curețe litiere toată eternitatea.”

Stacy Mantle  

(creatoarea popularului site PetsWeekly.com)   

Foarte, foarte scurt tratat de vreme rea

„Atunci cand ploua ... cerul saruta pamantul."
Rabindranath Tagore

Cerul e gri-alburiu, lumina difuza, crengile copacilor se leagana sub degetele dibace ale vantului iar picaturile de ploaie tropaie vesele pe pervazul de metal. In baltile de pe strada, mici puncte se destrama in cercuri si cercuri concentrice. Ploua. E liniste.  

Ah, ploaia! De cate emotii se face vinovata! Ce trairi unice si incarcate de semnificatii poate declansa o banala zi cu prognoza meteo nefavorabila.    

Pentru unii dintre noi, destul de multi in termeni statistici, ploaia este deprimanta. Tonurile de cenusiu, ritmul monoton al apei care se incapataneaza sa tot cada din norii doldora de H₂O, vantul care-ti intoarce umbrela pe dos si fuge razand ca un pustan pus pe sotii, cainii murati care te privesc ca pe un tovaras de suferinta si parca te intreaba: „Ce, si tie ti-a intrat apa la galosi? Nasol moment!” E una din acele zile in care cheful de orice a dat bir cu fugitii si iti vine sa te ascunzi sub patura si sa dormi ore in sir, sperand ca, atunci cand te vei trezi, vei da cu ochii de un peisaj colorat, animat si zgomotos, in locul dezolantei privelisti monocrome careia i-ai intors  inciudat spatele.

Pentru altii, insa, o astfel de zi e o adevarata binecuvantare. Pentru ca e liniste si totul parca incetineste. Cadenta ploii are un efect aproape hipnotic. Calmeaza si relaxeaza. O cafea fierbinte si o carte buna sunt ideale. Si o portie generoasa de visare cu ochii deschisi. Ca sa nu mai spun ca o zi cu ploaie poate fi un adevarat izvor de inspiratie, un prilej de a sta un pic cu tine insuti si de a te lua putin la intrebari, de a descoperi lucruri inedite despre cine esti si ce-ti doresti, de a te cunoaste mai bine si chiar de a gasi raspunsuri la framantari mai vechi sau mai noi. E o vreme creata anume pentru introspectie, pentru reconciliere cu Eu-l propriu si personal si, mai ales, pentru idei geniale. Multe lucruri bune se pot intampla in starea aceea de motaiala si lene placuta indusa de o ploaie zdravana.
   

Ploaia este un adevarat magician. Te poate trimite inapoi in timp cu o simpla picatura de apa. Daca ai fost parasit intr-o zi cu ploaie sau ai pierdut pe cineva drag, amintirile acelui moment dureros vor da buzna, vor arunca in laturi portile in spatele carora te-ai straduit din rasputeri sa le ascunzi si iti vor incarca sufletul de dezamagire si neincredere, resentimente si deprimare, tristete si amaraciune, dor si nostalgie. Te vei lupta sa le aduni si sa le inchizi din nou in fortareata mentala construita cu atata grija de-a lungul anilor. Va ramane in urma lor un gust amar si o stare de epuizare, ca dupa o batalie crunta, dar si satisfactia ca ai iesit invingator, inca o data, si ca … ce naiba! … viata merge inainte. Mai bati un drug de-a curmezisul portilor imaginare si … iti vezi de drum.

Sursa aici

 Dar ploaia poate evoca si amintiri frumoase, vesele, amuzante. Spre exemplu, mie mi s-a intamplat o adevarata ciudatenie, acum cativa ani. Stateam intr-o statie de tramvai, pe acel refugiu ingust si ma incalzeam linistita sub razele unui soare generos. Nu mi-a venit sa cred ochilor cand, pe trotuarul de vis-a-vis, a inceput sa ploua torential dintr-un nor stingher, care cred ca se ratacise de confratii lui si nu se mai putuse abtine. Oamenii aflati in acel loc „blagoslovit” s-au trezit uzi fleasca in cateva secunde. Pur si simplu, n-au avut nici o sansa.   Sincer, nu am stiut ce sa fac in acel moment. Sa rad sau sa-mi para rau de bietii oameni ca nimerisera in calea unui nor aiurit care i-a ales drept victime colaterale. E destul de greu sa explici cum de ai ajuns „murat” zdravan in timp ce afara e senin si soare din belsug. Noroc ca era cald si cred ca s-au uscat repede. 

Pentru un pesimist, ploaia este un motiv de a-si plange de mila si a-si exprima cu vehementa toate nemultumirile fata de oricine si orice: „Hei, cucoana, ai grija cu umbrela aia, ca poate scoti ochii cuiva!” sau „Uita-te pe unde mergi, bezmeticule, ca m-ai stropit pe pantaloni!” sau „E suficient sa ploua putin si tot traficul se duce de rapa!” sau „N-am chef de nimic. Vremea asta ma seaca de puteri. Lasati-ma in pace!” Si tot asa.

Optimistul, in schimb, va gasi ceva bun in fiecare strop de ploaie: „Asta e o ocazie minunata ca sa fac ordine prin sertare!” sau „E, ce daca stau mai mult in trafic. Am mai mult timp pentru citit!” sau „ Ploaia asta e tocmai ce trebuia pentru florile din gradina!” sau „Super! Hai la film!”

Ce mai face ploaia? Aduce prietenii impreuna. Cand ploua afara, ce poate fi mai potrivit decat o dupa-amiaza petrecuta cu amicii intr-o cafenea, razand, glumind si povestind vrute si nevrute, in timp ce degetele se impletesc in jurul canilor cu cafea aburinda, mintea incetineste ritmul infernal de peste zi si linistea, entuziasmul, bucuria isi revendica locul cuvenit in sufletel. Sau … daca nu va place cafeaua … e bun si un vin sec, delicios si parfumat.  

Ploaia! Si iubita, si detestata. Apreciata si renegata. Dorita si alungata. Oricat ar incerca, nu va reusi sa multumeasca niciodata capricioasa fiinta umana.

Eu ador ploaia. Hei! Ia te uita! In pantofii mei canta broastele! 

Sursa aici