Sus, pe creste ...

“Muntele e înțelepciune, adevăr și frumusețe.”

Johann Wolfgang von Goethe

Munții! Ce poate fi mai minunat decât să stai sus, pe creste, singur, cu vântul mângâindu-ți ușor părul și cu lumea întreagă așternându-se la picioarele tale? Cum este să te simți pentru câteva clipe ca un ZEU? Să știi că poți face tot ceea ce visezi și nimeni și nimic nu te poate împiedica. Pentru că, acolo, sus pe munte, totul pare posibil. Încrederea e nemărginită precum zările nesfârșite, energia curge prin tine fără stavilă precum vântul care nu obosește niciodată, hotărârea e fermă precum stâncile neclintite iar optimismul zburdă liber, descătușat precum izvorul limpede și rece.

Munții sunt un miracol, o lume aparte, un alt univers care funcționează după cu totul alte reguli. O provocare și, în același timp, un spațiu de calm, de reflecție, de revelare a cine ești tu cu adevărat. Acolo, pe potecile abrupte, pe văile torenților sau pe marginea hăului ce abia se ghicește din marea de verdeață aparent inofensivă, îți dai seama cât de puține lucruri știi  despre tine însuți, cât de diferit ești față de cel care obișnuiește să-și petreacă ziua cu nasul în hârțoage, târându-și picioarele ostenite pe asfaltul încins al unui oraș aglomerat și purtând o mască condescendentă și atât de plictisitoare. Pe munte ești doar tu, autentic, sincer, real. Fără frământări, fără spaime, fără obsesii. Față de cine să te prefaci? De cine să te ascunzi aici? De veverițe, de rugii de mure sau de tufele de jnepeni? Nicidecum! Ei nu te vor judeca niciodată și te vor accepta mereu așa cum ești. Unic și original. Muntele scoate la iveală tot ce este mai bun în tine, te face să te simți împlinit, inspirat și încrezător. Îți înapoiază ceea ce mulți dintre noi am pierdut fără ca măcar să ne dăm seama. Dragostea, aprecierea și respectul față de noi înșine. Față de singura persoană care îți este și îți va fi mereu alături. Tu însuți.   

 

Sursa aici

Am fost prima oară la munte când aveam trei ani. Bineînțeles că nu îmi aduc aminte absolut nimic de atunci. Eram cel mai recent membru al familiei și toată lumea era cu ochii pe mine. Normal! Așa că, unchiul și mătușa mea s-au hotărât să-și ia nepoata cu ei la munte. Erau tineri și curajoși, altfel nu-mi imaginez cum de s-au încumetat la o astfel de aventură. Cred că i-a indus oarecum în eroare mutrița mea de copil cuminte și un cazier infantil destul de subțire (o căzătură în cap, mofturi la mâncare și refuzuri repetate de a adormi fără efectuarea în prealabil a unei țopăieli cu vagi aspecte de dans tribal). Seara, după bunul obicei al oricărui drumeț obișnuit cu muntele, au aprins un foc de tabără iar nepoata cu pricina nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să se joace în cenușa rămasă. Foarte curând, ajunsesem să mă identific mult prea bine cu peisajul din jur și cu umbrele nopții. Camuflajul îmi reușise perfect. Eram plină de cenușă din cap până în picioare. Când m-au văzut cei mari … și cred că inițial și-au cam scuipat în sân gândindu-se că s-au ales cu cine știe ce drăcușor de prin pădure … i-a umflat râsul, de altfel singura și cea mai logică reacție pe care o poți avea în astfel de situații. Și m-am potcovit pe dată cu o minunată poreclă, Cenușăreasa, pe care am târât-o după mine câțiva anișori buni. Ce m-a necăjit însă teribil nu a fost porecla în sine, ci faptul că au râs de mine. Asta m-a făcut să izbucnesc într-un plâns de asemenea proporții că probabil viețuitoarele pădurii au rămas traumatizate și total uluite de halul în care poate zbiera un omuleț de înălțimea unui jneapăn pitic.     

 

Anul următor, ca proaspăt absolventă de grupa mică, am fost trimisă într-o colonie la Bușteni. Așa se numeau pe atunci taberele pentru puștii de grădiniță. Colonii. De ce oare, habar n-am și va rămâne un etern mister pentru mine. Că doar nu ne credeau termite! Sau mai știi? Tot ce îmi aduc aminte de la acea venerabilă vârstă de patru ani, este imaginea unei case cu pereții plini de mici oglinzi rombice și gustările cu salam și cașcaval pe care le savuram într-o poieniță plină de flori. Cam atât. A, și zbieretele însoțite de lacrimi de crocodil, că vreau acasă la mama. Ceea ce s-a și întâmplat, după două din cele trei săptămâni pe care ar fi trebuit să le petrec la Bușteni. A venit tata, m-a încărcat în tren iar toți cei din tabără au răsuflat ușurați că au scăpat de sirena lui Vasile Roaită. Peste ani, am încercat să găsesc atât tabăra, cât mai ales acea vilă cu oglinzi încastrate în pereți, dar nu am reușit. Fie nu mai există, fie imaginea mea despre ele, de la înălțimea și percepțiile unui copil de patru ani, este cu totul diferită față de realitate. Poate ar fi trebuit să le caut privind prin ochii copilului care eram atunci, și nu a-i adultului care sunt acum.

Anyway, cum prea bine spune englezul, microbul muntelui îmi fusese deja inoculat, încet și iremediabil. În fiecare vară, plecam în tabere și urcam pe munte până îmi simțeam mușchii picioarelor ca de piatră. Pe atunci nu știam încă de puterile miraculoase ale aspirinei asupra febrei musculare. Sau nu-mi păsa, ceea ce era cam același lucru. Pentru că nu mă deranja deloc. Era o durere „nobilă”, pe care o suportam cu mândrie, cam infantilă ce-i drept, dar care în mintea mea de preadolescent, era o dovadă a tăriei, a rezistenței, a dârzeniei cu care abordam cărările povârnite, stâncile colțuroase și grohotișurile înșelătoare.

 

Sursa aici

Devenind un adult „responsabil”, am început să colind munții, alături de prieteni, cu rucsacul în spate, din cabană, în cabană. Așa am descoperit harul de tămăduitor al muntelui, marele său talent de vindecător al sufletelor ostenite și al minților zdrențuite emoțional. Pe măsură ce urci, mintea devine tot mai calmă, mai tăcută, ca și cum aerul rece, îmbogățit de mireasma amăruie a brazilor și de parfumul delicat al florilor de munte, ar avea un formidabil efect de anestezic care înlătură toate gândurile grele, toate preocupările apăsătoare și toată neliniștea ce-ți înnebunește creierul zi după zi. Acea voce insuportabilă, care turuie vrute și nevrute și te înnebunește cu griji, cu vinovății, cu suspiciuni și întrebări fără răspuns este, în sfârșit, oprită. Și este … pentru prima oară după mult timp …  liniște. O liniște care la început doare și sperie, dar care apoi se dovedește a fi acel ceva după care ai tânjit, fără să știi, luni în șir. Harababura de la mansardă încetează ca prin farmec iar inima ticăie domol și relaxat. Precum afară, așa și înăuntru. Ce poate fi mai plăcut și mai de râvnit decât să nu mai auzi decât foșnetul ușor al brazilor, clipocitul unui pârâu în apropiere, țârâitul unui cosaș în iarbă și zgomotul înfundat al pașilor pe cărarea șerpuită. Atât. În rest, liniște.

E ca și cum muntele îți curăță trupul, mintea și sufletul de toate reziduurile acumulate. Când ajungi sus, pe creastă, și îți dai jos rucsacul greu de pe umeri, ai senzația că zbori. Pur și simplu, tălpile parcă se desprind de pământ și pentru o fracțiune de secundă plutești, realmente plutești, devii una cu cerul, cu norii, cu muntele. Ești liber, ușor și fără de griji. Te simți puternic, fericit și atât de plin de viață. Pentru că ai reușit! Pentru că poți atinge cerul cu vârfurile degetelor. Pentru că îți poți sprijini fruntea de norii pufoși și dolofani. Și pentru că de acum încolo, nimic nu-ți mai stă în cale. Ești, din nou, stăpânul propriului destin. 

Întotdeauna am privit munții, și continui să-i privesc, cu admirație, cu sfială și chiar cu teamă, câteodată. Pentru că ei îți pun la încercare curajul, inițiativa, rezistența fizică, răbdarea, perseverența, ingeniozitatea. Nu de puține ori am vrut să mă opresc la jumătatea drumului, să renunț și să o iau înapoi la vale. Exact cum fac de multe ori în viața de zi cu zi. Dar am strâns din dinți și am mers mai departe. Și a meritat. Absolut şi categoric. 

Pe munte nu-ţi permiţi să faci nazuri, că te trăsnește de nu te vezi. Te descurci cu ce ai și cu ce poți. Și, Doamne, cât de minunată e apa rece de la izvor, chiar dacă îți clănțăne dinții 5 minute în șir după ce te-ai spălat în aer liber, cât de gustoasă este tocănița cu mămăliguță mâncată cu o poftă nebună sus, pe creste, cu vântul răvășind continuu șervetele și câinele cabanei amușinându-ți curios gleznele, ce odihnitor e somnul pe priciurile tari, denivelate și incomode, cu șoriceii albi privindu-te curios printre scândurile de lemn ale tavanului. 

Sau ghearele de gheață care îți strâng cu putere inima atunci când întunericul te prinde pe munte. Când nu vezi nimic, decât dâra firavă a unei lanterne amorțite și ți se pare că totul în jur foșnește și șoptește suspect de misterios. 

Sau respirația rapidă și întretăiată și privirea ațintită cu încrâncenare în jos spre grohotișul nestatornic, în încercarea de a nu-ți cadorisi prietenii cu o avalanșă de pietre drept în moalele capului. 

Sau ușurarea fără margini când, în sfârșit, după ore de urcuș epuizant prin zăpada până la genunchi, zărești cabana în depărtare iar cabanierul îți oferă o cană cu ceai fierbinte și aromat care ți se pare cel mai bun ceai pe care l-ai băut și îl vei mai bea vreodată. Plus o armată de pisici uriașe care te tratează cu o indiferență regală. Și cărora te grăbești extaziat să le faci o tonă de fotografii, ca apoi să-ți dai seama că nu ai scos capacul de pe obiectiv. Și că te-ai ales, în final, cu ceea ce prietenii vor numi, tăvălindu-se de râs, „poze la capac”.

Sau diminețile pe munte, cele mai frumoase dimineți din lume. Când ceața se ridică ușor printre brazi iar aerul e rece, proaspăt și atât de curat. Vântul se strecoară printre ramurile copacilor, fură câte un smoc de ceață și se joacă cu el până ce acesta se destramă în fuioare din ce în ce mai subțiri care se fac una cu cerul. Nedumerit, vântul mai fură un smoc de ceață, și încă unul, și încă unul, până când nu mai rămâne nimic de furat iar pădurea se ivește în toată claritatea ei, încât ai impresia că poți vedea fiecare crenguță și fiecare con de brad în cele mai mici detalii. Soarele se ghicește undeva în spatele crestelor, ca și cum și-ar pune ușor degetele pe umerii muntelui și s-ar ridica agale, privind întâi cu un ochi, șmecherește, apoi cu celălalt, să vadă cine s-a trezit și îl așteaptă să-i zică un „Bună dimineața!” entuziast.

 

Sursa aici

Așa cum nu te întorci din drum pe munte și continui să urci cu hotărâre spre vârf, tot așa să nu te întorci din drum în viața de zi cu zi. 

Urmează-ți visul cu aceeași ardoare cu care urmezi cărarea ce duce sus, pe creste. 

Nu renunța la ce-ți dorești cu aceeași încăpățânare cu care îți porți pașii spre cabana care întârzie să se ivească de dincolo de culme, dar despre care știi cu siguranță că este acolo, în cețurile din depărtare și că, mai devreme sau mai târziu, tot vei ajunge la ea. 

Fii mereu deschis, prietenos și săritor, așa cum sunt oamenii pe munte. 

Nu te lăsa descurajat de obstacolele care îți apar în cale, așa cum nu te lași împiedicat de un trunchi prăbușit de-a curmezișul potecii.

Să ai aceeași încredere în tine ca cea care te ajută să mergi pe margini de prăpăstii sau să cobori pe văi sălbatice de torenți sau pe grohotișuri înșelătoare.

Fii la fel de calm, de înțelegător și de tolerant precum muntele.

Râzi și bucură-te de tot ce te înconjoară, de toate lucrurile simple și firești din viața ta, așa cum te bucuri de apa rece și limpede a unui izvor sau de dulceața și parfumul unei frăguțe îmbujorate.

Și, mai ales, să te iubești și să te respecți pe tine însuți la fel cum iubești și respecți muntele.

"Nu muntele îl cucerim, ci pe noi înșine."

Edmund Hillary

Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț.