Vacanțe ... aproape uitate (3)

„Amintirea... o muzica ce ne vine de undeva, de dincolo de orizont”

Garabet Ibrăileanu

Dragostea durează trei ani, minunile durează trei zile. Ce-ar fi să vă plictisesc și cu o a treia parte a articolului despre vacanțele aproape uitate. Dacă nu ați căscat zdravăn la primele două episoade, sunteți invitați să o faceți acum. Fără jenă și fără fereală. 

O scurtă paranteză. Mă gândeam la expresii legate de numărul trei. Zilele trecute am cumpărat o carte, pe care îmi doream mult să o citesc, „Grădina uitată”, de Kate Morton. Am deschis-o și chiar pe prima pagină se află un citat care spune așa: „Trei este numărul timpului, căci nu vorbim noi despre trecut, prezent și viitor? Trei este numărul familiei, căci nu vorbim noi despre mamă, tată și copil? Trei este numărul zânelor, căci nu le căutăm noi printre stejari, cenușă și spini?”. Coincidență? Nicidecum!

Nu intenţionam să mai scriu despre vacanţe, dar pentru că suntem abia la început de toamnă, unii dintre noi taman acum se pregătesc de concediu iar cheful de muncă bântuie încă undeva dincolo de Calea Lactee, orb şi surd la chemările mele disperate (aiurea!), m-am gândit să mai stârnesc un pic praful de pe amintiri. Nu de alta, dar ştiţi cum se spune: „Cheful vine mâncând”.  

În anii ‘80, ne petreceam vacanțele fie în fața blocului, fie la bunici, la țară. Fiecare după cum îi era norocul. Bunicii mei fiind tot în București, eram mereu clienta strigătelor indignate ale vecinilor, cărora le tulburam liniștea cu jocurile noastre războinice desfășurate de jur împrejurul blocului. Nu aveam nimic de văzut la televizor, nu existau calculatoare iar de Internet abia dacă auziseră americanii, așa că ne petreceam majoritatea timpului pe stradă, pe garduri sau în pomi. Alergam cu bicicletele, cu rotilele (strămoșul rolelor) sau, pur și simplu, alergam. Sau citeam. La greu! Orice găseam, cărți, almanahuri, reviste de benzi desenate. Orice! Și, credeți-mă, că pe vremea aceea era al naibii de greu să pui mâna pe o carte bună. 

O variantă excelentă de a-ţi petrece vacanţa erau taberele. Nu doar pentru că plecam în locuri superbe (pe munte, de obicei), împreună cu prieteni dragi, ci şi pentru că învăţam să mă descurc singură, mai ales din greşelile prosteşti pe care le comiteam pe bandă rulantă. Bine că le-am făcut în copilărie şi nu mai târziu. Exact ca pojarul. Aşa am învăţat că nu e bine să-ţi laşi portofelul cu bani pe pat, într-o cameră cu zece copii, nu toţi la fel de tăntălăi ca tine. Că e indicat să ai grijă ce mănânci înainte de a pleca pe munte, dacă nu vrei să alergi panicat după un buşchete mai stufos şi să foloseşti frunzele care-ţi vin la îndemână (unele nu sunt deloc prietenoase). Că nu întotdeauna într-un rug de zmeură găseşti doar zmeură. Şi că zmeura sigur nu mormăie. Că e mai uşor să urci decât să cobori de pe munte (încercaţi să o luaţi la vale pe grohotiş … ). Că e bine să te uiţi pe unde calci, pentru că nu ştii când îi vine cheful unei vipere cu corn să se lăfăie la soare în mijlocul drumului. Că la munte întunericul se lasă brusc şi dacă nu ai o lanternă la îndemână ai toate şansele să îmbrăţişezi cu drag primul brad pe care nu-l vezi în cale. Că pietrele de pe fundul pârâului sunt al naibii de alunecoase iar căzăturile pe noadă te seacă la suflet. Şi multe altele … O, Doamne!

Sursa aici

Iubeam taberele. Dimineaţa la şase eram în picioare. Îmi plăcea să văd cum se ridică ceața dintre brazi, să ascult liniștea din preajma zorilor și să respir aerul rece și tare, cu parfumul acela inconfundabil de cetină și fum de lemne. În tabăra de la Tuşnad, spre exemplu, aveam de mers o oră de la căbănuţa unde eram cazaţi şi până la restaurantul unde mâncam. Dar nu ne-am plâns nici măcar o secundă. Ajungeam la masă cu o foame de-a dreptul pantagruelică. Tot ce era pe farfurie părea astfel de un milion de ori mai gustos şi apetisant. Îmi plăceau la nebunie acele minione pacheţele cu unt şi cutiuţele cu miere sau gem. Iar ceaiul … nu ştiu din ce combinaţie de plante era făcut, dar era absolut fabulos. Am căutat mereu acel gust aparte dar nu l-am mai găsit niciunde. Poate pentru că lipsea atmosfera specială a taberei: fața de masă în pătrățele alb cu roșu, râsetele colegilor, mirosul amestecat de bucate delicioase, poveștile de vitejie pe cărări de munte, așteptarea entuziastă a următoarei drumeții, relaxarea totală și limpezimea încântătoare a minții de copil … nu știu … era cumva un ingredient secret care făcea ca totul să pară cu mult mai bun.

Cele mai vii amintiri mi-au rămas de la Tușnad. Aici, urșii coborau de pe munte în fiecare seară și veneau să servească cina în oraș. Aveau locul lor binecunoscut, unde oamenii le aduceau mere, kurtos kalacs, covrigi, pâine iar urșii le savurau fără teamă și fără să pară deranjați de gloata de gură cască ce se strângea seară de seară pentru spectacol. Uneori cobora și câte o ursoaică însoțită de doi sau trei ursuleți iar deliciul era maxim. Abia ne stăpâneam să nu ne apropiem de ei și să-i mângâiem pe blănițele pufoase. Bine, totuși, că nu am făcut-o. Altfel, capetele noastre erau acum pe post de trofee pe pereții vreunei peșteri din Carpați.

Tot la Tușnad, am urcat pe Stânca Șoimilor, care se înalță deasupra stațiunii. Aici sus am găsit un rug uriaș de zmeură, care se întindea cât vedeai cu ochii. Am început să mâncăm precum Haplea, până când, la un moment dat, de undeva din fața noastră s-au auzit niște sunete cam ciudate, o combinație de mormăieli, oftaturi și frunze rupte cu nerăbdare. Norocul nostru a fost că vântul nu bătea dinspre noi, astfel că Moș Martin, și așa ocupat până peste cap să dea gata toată recolta de zmeură din zonă, nu ne-a simțit. Când i-am văzut spinarea uriașă, cu blana maroniu închis plină de frunze și resturi de crengi, am luat-o tiptil înapoi pe unde venisem și am zbughit-o într-un sprint nebun, demn de cursa de 100 de metri plat de la Olimpiadă. Cred că niciodată, în viața mea, nu am coborât de pe munte atât de rapid ca atunci. Și fără să mă împiedic nici măcar odată. Nu degeaba se spune că frica îți dă aripi. Și încă ce aripi! Zburam printre copaci mai ceva ca o rachetă sol-sol. Din toată aventura asta m-am ales totuși cu ceva: un borcănel plin cu zmeură care, odată ajunsă la București, a fost transformată în cea mai aromată și prețioasă dulceață de zmeură. 

Sursa aici

Într-o altă după-amiază, ne cam plictiseam și, fiind cinefili înrăiți, vreo doi negrii mititei și cu mine trei ne-am strecurat de sub aripa ocrotitoare a dirigintei și am zbughit-o la film. Nu mă întrebați ce film era. Memoria mea a dat cu mopul peste el. Oricum, ne așteptam la o bruftuluială zdravănă pentru lipsa noastră de solidaritate cu plictisul comun, dar … când am ajuns la căbănuță, seara târziu, ne așteptau în cameră farfuriile cu cina la care renunțasem ca să vedem filmul. Colegii noștri se gândiseră la noi și avuseseră grijă să nu răbdăm de foame până a doua zi dimineață. Nu de alta, dar am fi fost în stare să ne ducem să șterpelim ceva de pe la urșii din centrul stațiunii. De atunci am devenit fanul convins al mâncării de mazăre cu ou ochi rumenit bine pe ambele părți. Delicios!!! Ce înseamnă prioritățile, domnule! Filmul nu-l mai țin minte, dar dacă e vorba de mâncare …

Seara ne adunam în jurul câte unui foc de tabără şi cântam, sau mai bine zis răcneam cât se poate de fals dar cu un entuziasm imbatabil, tot felul de cântece, unele voioase, altele de-a dreptul lacrimogene. Noroc cu Cenaclul Flacăra, de unde ne luam inspirația. Și acum îmi mai este milă de bieții oameni care nimereau să călătorească cu noi în tren, la întoarcerea din tabără. Tot drumul era o lălăială continuă întreruptă de hohote isterice de râs și rememorări zgomotoase a aventurilor exagerate la maxim.

Într-o vară am fost la Durău, în Ceahlău. Una din rarele, și de aceea cu atât mai prețioasă, vacanță petrecută cu părinții. După-amiezile obișnuiam să jucăm badminton în fața vilei, care se afla chiar lângă schitul Durău. Jucam badminton pe acorduri de toacă și clopot. Îmi aduc aminte o întâmplare simpatică foc. Vecinii noștri din vilă, tot din București, aveau doi copii, o fată, Ramona, cam de 14 ani și un băiat, Ionuț, de 9 anișori. Se molipsiseră și ei de microbul badmintonului și jucau aproape în fiecare zi. Mai tot timpul se certau, din te miri ce. Într-o zi, în timp ce se rățoiau unul la altul ca de obicei, au trecut pe lângă ei doi puști cam de 6-7 ani. Unul dintre ei i-a spus Ramonei ceva urât iar fata a ripostat: „Taci din gură, măi moldovene!” Băiețelul apostrofat a început să strige: „Tatî! Fata șeia m-o făcut moldovian!” Apoi spre Ramona: „Javră șe iești!” Eu m-am prăbușit instantaneu sub hohotele de râs, în timp ce mama îi spunea Ramonei: „Lasă-l în pace! Nu vezi că e mic?” 

Am colindat Ceahlăul de la un capăt la altul. Pentru mine este cel mai frumos munte din lume (chit că nu i-am văzut decât pe cei din România și nici pe ăștia toți). Aici am atins (doar atins!) pentru prima oară o floare de colț, am salvat o albină de la înec și am învățat o rețetă de omletă nemțească atât de bună că mănânci până îți pârâie fermoarul de la pantaloni. Sus, la cabana Dochia, am cunoscut doi constănțeni haioși foc. El i-a spus soției, cu cea mai serioasă moacă din lume: „Hai, măi nevastă, să mai aprindem și noi câte o țigară, că ne intoxicăm de atâta aer curat!”

Sursa aici

Fragmente de amintiri. Asta este tot ce a mai rămas din vacanțele de muuuuuuult trecute. Un pârâu de culoarea cafelei cu lapte, o pajiște cu iarba până la brâu și cu cele mai parfumate flori pe care le-am văzut (și mirosit) vreodată, apa înfiorător de rece a lacului Sfânta Ana, o noapte petrecută într-o gară pentru că un tren sărise de pe șine … de prea mult entuziasm, presupun …

Ei, dar cam atât cu melancolia. Să lăsăm vacanțele copilăriei acolo unde le este locul și să ne concentrăm pe vacanțele din prezent. Că numai mâine nu este Oktoberfest. Și cum concediul meu este împărțit frățește între septembrie și octombrie, cine știe? Germania, bere, cârnați … Sună bine, nu? 

Gata! De acum nu mai scriu despre vacanțe. Promit! Sau … ???

Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț.