Vacanțe … aproape uitate (1)

"O vacanță înseamnă să nu ai ce face dar să faci toată ziua ceva."
Robert Orben

Ciudat cum vara ne îndeamnă la dulce trândăveală și totală relaxare intelectuală. De cum intrăm în sezonul vacanțelor, mintea pornește a zburda pe coclauri și sub nici o formă nu te mai poți înțelege cu ea. Nu mai are chef decât de șpriț, nani și bârfă savuroasă. Visează la șezlonguri, terase, cabane, soare, valuri, liniște și refuză cu cerbicie să mai audă de cifre, tabele, contracte și alte astfel de bazaconii serioase, scorțoase și lipsite de orice fel de farmec. 

Ne este gândul doar la vacanță. Facem planuri și croșetăm imagini ale unor extravagante și mirobolante zile de relaxare sau de aventură în locuri paradisiace, sălbatice sau pur și simplu izolate de orice fel de civilizație. Fiecăruia după preferințe. 

Cum vacanța mea mai are de așteptat, eu fiind un amator de concediu cam prin preajma Oktoberfest, gândurile au început să-mi zboare incontrolabil, de-a dreptul în vrie,  înapoi în timp, la vremurile când, copil fiind, îmi petreceam vacanțele pe la rubedenii, în diverse colțuri pitorești ale țării. Părinții mei nu reușeau mai niciodată să-și ia concediu vara, ca tot omu’ normal. Și asta pentru că aveau câțiva colegi care sechestraseră pe vecie lunile de vară, ei fiind abonați „per sempre” la concedii fabuloase în această perioadă. Nu i-ar fi clintit nici Apocalipsa din încăpățânarea lor de a-și petrece an de an concediul în perioada iunie-august. Astfel că, nimeni altcineva nu mai avea loc de domniile lor „respectabile” și absolut plecate spre nevoile aproapelui.

Prin urmare, subsemnata era „condamnată” iremediabil și fără drept de apel la petrecerea vacanțelor fie în tabără, dacă aveam noroc să fie vreo tabără mai de Doamne ajută (prin ONT, de preferat), fie în fața blocului, fie prin depozitele renumitei fabrici APACA, unde părinții mei au binevoit să-și mănânce tinerețile, maturitățile și tot restul până la pensie. Măcar nu mă puteam plânge că-mi lipsea diversitatea. În jurul blocului erau o mulțime de grădini din care te puteai servi oricând cu corcodușe sau caise necoapte, la colțul străzii era o cișmea tocmai bună pentru bătăi cu apă rece ca gheața la zece seara iar curtea școlii se întindea cât vedeai cu ochii (ochii noștri de copii, bineînțeles) și oferea cel mai bun spațiu pentru fotbal, cocoțat pe garduri sau șotron în picioarele goale. Ca să nu mai spun de turele cu bicicleta (și atacul frontal cu aceasta asupra gardurilor care aveau neinspirata ideea de a-mi sta în cale), de leapșa, fața-ascunselea, castel, rațele și vânătorii și toată gama de jocuri pe care copii obișnuiau să le joace înainte de 1989, când nu prea aveai ce face în casă și îți petreceai mare parte din timp cu prietenii, pe stradă. Mult mai bine, credeți-mă!

Când amicii mei plecau cu părinții la mare, la munte sau la țară, la bunici, și nu mai aveam cu cine să îmi julesc genunchii și să deteriorez asfaltul primăriei, îmi pierdeam timpul prin cotloanele fabricii APACA. Mă țineam după tata precum un cățeluș, mândră nevoie mare că lumea îi spunea „șefu”. Eram fata lui „șefu” și nu-mi mai încăpeam în piele de fudulă ce eram. Tata împărățea peste depozitele de materii prime ale fabricii, adică, mai pe românește, nasturi, panglici, catarame, fermoare, ațe, stofe, mătăsuri și o mulțime de alte pânzeturi de variate culori, texturi și dimensiuni. 

Cel mai mult îmi plăcea să-mi petrec timpul la magazia de nasturi, unde altundeva decât în subsol, că nu se putea să am și eu preferințe de copil normal și să stau afară la aer și soare. Nu mă mai săturam de mulțimea de culori și forme ale acestor mici accesorii atât de banale la prima vedere dar care pentru mine erau orice își putea imagina mintea mea aiurită. Eram precum spiridușii irlandezi cocoțați pe grămada de aur. De fiecare dată plecam de acolo cu buzunarele pline de nasturi, niciodată doi de același soi. Mama mereu îmi spunea: „Ia și tu măcar șase de-un fel, ca să-i pot folosi și eu la ceva.” Dar ți-ai găsit! Parcă te poți înțelege cu un năpârstoc de 9-10 ani care se gândește doar la cum să-și petreacă timpul mai original în lumea adulților plicticoși.

Sursa aici

Perioada mea preferată din zi era prânzul. Atunci mergeam cu tata la cantină. Adoram mâncarea de la cantină. Era delicioasă, ca orice mâncare gătită la cazan. Iar servirea era în formula „împinge tava” și puteai să-ți pui tot ce-ți dorea suflețelul pe farfurie și pe lângă farfurie. Alegeam fie ciorbă de cartofi și mâncare de fasole, fie ciorbă de fasole și mâncare de varză, sau alte combinații de acest gen. O mâncam pe nerăsuflate, atât era de bună. 

Apoi, continuam preumblările prin fabrică, bântuind ca Vodă prin lobodă prin secțiile de producție (unde mereu mă rugam de tata să mă agațe de un umeraș, să mă plimb și eu cu monoraiul, precum costumele), pe la boiangeria urât mirositoare (trăiam periculos, ce mai!) și până în fundul curții la magaziile de piese de schimb (absolut neinteresante). Periplul se încheia în biroul lui „șefu”, cu o binemeritată curățenie în sertare. Adică „fata lui șefu”, în persoana subsemnatei, golea tot conținutul sertarelor pe birou, clădind un munte de pixuri, creioane, ștampile, formulare, agrafe, ace, gume de șters, precum și alte obiecte misterioase ale căror întrebuințări n-aș ști să le identific nici în ziua de azi (când cică sunt un adult responsabil!). Provocam însemnate pagube inventarului fabricii, consumând în mod total iresponsabil tușul și ștampilele și împestrițând documente necompletate și coli albe cu toate parafele aflate la îndemână. Cam așa mă distram eu în vacanță la APACA. Dar, credeți-mă, au fost unele din cele mai frumoase zile de vacanță, pe care nu le-aș schimba pentru nimic în lume.

De fapt, pornisem la drum cu altceva în minte și fără să bag de seama am accesat amintirile dintr-o altă arhivă. Ce dovadă mai bună că mintea a intrat în stand by decât faptul că o iei cu ideile prin miriște. Dar … să continuăm.

Cum nu puteam să plec cu părinții mei în vacanță, cădea în sarcina bunicilor să-mi asigure ceva voiaje distractive și instructive. Orice, numai să nu rămân prea mult timp de capul meu, cu cheia de gât, că mă cam dădea imaginația afară din casă. Bunica avea mai multe surori, distribuite prin diverse zone ale acestei țărișoare. Una dintre surori locuia la Brăila iar bunica obișnuia în fiecare vară să-i facă o vizită pentru a beneficia de proprietățile curative ale nămolului de la Lacul Sărat. Așa că, mă încărca și pe mine în tren, laolaltă cu un vraf de bagaje și, mai cu hâr, mai cu mâr, ne transbordam de pe străzile fierbinți ale Bucureștiului pe străzile și mai toride ale Brăilei. 

Aveam 5-6 ani pe vremea aceea iar strada pe care locuia sora bunicii nu era pavată nici măcar cu piatră cubică. Era acoperită în schimb cu un strat generos de praf moale, pufos și fin, mai ceva ca pudra de talc folosită pentru bebeluși. Îmi plăcea la nebunie să mă joc, cât era ziua de lungă, în praful acela mătăsos și mângâietor, în picioarele goale bineînțeles, spre disperarea bunicii care nu înțelegea și pace ce Doamne iartă-mă găseam eu atât de fascinant în mizeria din mijlocul drumului. Când ploua … era adrenalină curată! Aveam un companion foarte, foarte drăgălaș în persoana micului cățel al mătușii mele, un ciufulit zăpăcit și absolut delicios pe nume Gioni. A fost cel mai bun prieten al meu în acea vacanță și deși au trecut mai mult de 30 de ani de atunci, îmi aduc aminte cu mare drag de lătratul lui sonor și de alergătura neîntreruptă în curte, pe stradă, în curte, pe stradă, și tot așa până când întunericul îl făcea aproape invizibil, din cauza blăniței lui negre, cu mici urme de alb. Ne mozoleam amândoi în praf și noroi, luându-ne la întrecere care ajunge mai de nerecunoscut. Eu câștigam întotdeauna. Plus vreo două de la bunica. Vorbe de apreciere, ce altceva? Spuse, de regulă, printre dinții încleștați de enervare.

În fiecare zi aveam program de bălăceală în Lacul Sărat. Eu, mai ales. De cum ajungeam pe „plajă”, bunica și sora ei se acopereau din cap până în picioare cu nămolul acela negru și puturos. Cică era bun pentru reumatism. Din partea mea era bun doar pentru speriat copii slabi de înger, pentru că imaginea tuturor acelor arătări întunecate care stăteau nemișcate și așteptau să crape nămolul pe ele, prăjindu-se cu stoicism la soare, îmi inspira mai degrabă o scenă dintr-un film cu zombi decât o inofensivă zi de vară pe malul unui lac. Și nu puteam să pricep în ruptul capului de ce bunica insista să mă picteze și pe mine cu substanța aia cleioasă și respingătoare. Că doar nu aveam reumatism la 5 ani! Așa că o tuleam cât mă țineau picioarele, scăpând la mustață de intențiile binevoitoare dar nesolicitate ale bunicii mele, care, din fericire, nu reușea să facă față sprintului meu viguros și abandona cursa după primii zece metri.

Astfel că îmi petreceam cea mai mare parte a timpului în apă. Normal! Nici măcar nu era nevoie să știi să înoți. Apa era atât de sărată că te ținea singură la suprafață. Când ieșeam pe mal, mă simțeam precum o gogonea pusă la murat. Pielea se strângea de la stratul gros de sare și o zbugheam în viteză la dușuri ca să scap cât mai repede de senzația aceea înfiorătoare de șmirghel. După care, ce credeți? Înapoi în apă, bineînțeles. La murat înainteeeeeeeeeee, marș!

 

Sursa aici

Fundul lacului era plin de gropi de diverse lățimi și adâncimi, după cum fusese excavat nămolul atoate vindecător. Gropile erau adânci, cel puțin pentru un copil de 5-6 ani și, deși apa sărată te ținea la suprafață, tot aveai o senzație neplăcută știind că sub tine se cască un hău neprietenos care abia așteaptă să te înhațe. Așa că, încercam să găsesc locuri unde apa să-mi ajungă cel mult până la umeri. Într-o zi, nu mi-am mai putut stăvili entuziasmul și am strigat spre bunica, din toți rărunchii: „Mamaieeeeeee! Ia uite ce apă scurtă e aici!” Biata bunica a făcu fețe, fețe. Sau măcar a încercat sub masca de nămol pietrificat. Mi-a făcut un semn autoritar să ies din apă și când am ajuns lângă ea mi-a șoptit printre dinți: „Taci din gură, că te aude lumea și ne facem de râs!” De ce? Sora bunicii se distra copios. Era o femeie amuzantă și tare plăcută, care, fie vorba între noi, făcea niște scovergi absolut savuroase. Văzându-mi mutra nedumerită, mi-a explicat cu răbdare că nu se spune „apă scurtă” ci „apă mică”. Văleu! Na drace, că făcusem capitala de râs! Am dat din cap, lămuritor, și m-am întors la apa care pentru mine tot „scurtă” se chema, pentru că, după sistemul meu propriu de măsură, îmi ajungea doar până la mijloc. 

  

Bunica mea a fost o femeie extraordinară. Eu îi spuneam „zmeoaica” pentru că era un om puternic, hotărât, care ducea la capăt tot ce-și punea în minte. Dacă o dădeai afară pe ușă, îți intra pe fereastră și nu se lăsa până nu obținea ce dorea. Ca să nu mai spun că era de o eleganță desăvârșită. A avut o viață interesantă, despre care poate o să scriu într-o bună zi. Dar nu acum.

Tot Brăila mi-a oferit în dar o perioadă de trei ani de totală imunitate față de turbare. Da, ați auzit bine! Turbare. Într-o altă vacanță, de data aceasta pe la haotica vârstă de 17 ani, mi-am vizitat din nou rudele de la Brăila. Am profitat de ocazie pentru a revedea portul și a face o plimbare pe dig. Sau, mă rog, așa îi spuneam eu drumului care mergea paralel cu Dunărea.  De obicei, purtam blugi și adidași. Dar de data asta am vrut să mă dau mare cu rochiile și sandalele pe care le adusesem cu mine și să fac paradă de „eleganță și sofisticăraie”, taman pe digul din portul Brăila. 

Ajungând într-o zonă unde digul era întrerupt de o spărtură, am vrut să sar dincolo, ca să-mi continui drumul. În acel moment, am observat un câine (o cățelușă, cum aveam să aflu mai târziu) care mă privea suspicios din gaura buclucașă. Și până să mă dezmeticesc, colții ei aproape că s-au înfipt în piciorul meu drept. „Aproape”, pentru că m-am speriat atât de tare că am tras piciorul și am rupt-o la fugă. Nu știu care dintre noi a rămas mai șocată după această întâlnire. Eu, care priveam mută de admirație pictura abstractă ce-mi împodobea laba piciorului sau cățelușa care crezuse că am de gând să o deposedez de progeniturile abia aduse pe lume, ascunse cu grijă în crăpătura din dig. Și pe care chioara de mine normal că nu le văzuse. 

 

Sursa aici

Vacanța mea s-a terminat într-un mod de-a dreptul intempestiv. Deși mușcătura nu era, în fapt, decât o zgârietură, începuseră să mă bântuie coșmarurile și mă vedeam deja alergând turbată cu hingherii după mine. Așa că, ne-am întors la București și am aterizat valvârtej la secția de mușcați a Spitalului Colentina, unde am servit 12 injecții în burtă și alte 12 în mână. Nu toate odată, Doamne ferește! Încântător de dureroase și fascinant de deprimante. Dar, mă consolam cu ideea că măcar devenisem imună la turbare vreme de trei ani. 

Prin urmare …

"Nici o vacanță nu rămâne nepedepsită."
Karl Hakkarainen

Amintiri. Banale poate dar atât de prețioase. Nu prin ceea ce s-a întâmplat ci prin oamenii care le sunt protagoniști. Oameni dragi care ne ajută astfel să nu-i uităm și, mai ales, să nu ne uităm pe noi înșine.

Alte amintiri din vacanțele aproape uitate … în numărul următor. 

Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț. 

Sus, pe creste ...

“Muntele e înțelepciune, adevăr și frumusețe.”

Johann Wolfgang von Goethe

Munții! Ce poate fi mai minunat decât să stai sus, pe creste, singur, cu vântul mângâindu-ți ușor părul și cu lumea întreagă așternându-se la picioarele tale? Cum este să te simți pentru câteva clipe ca un ZEU? Să știi că poți face tot ceea ce visezi și nimeni și nimic nu te poate împiedica. Pentru că, acolo, sus pe munte, totul pare posibil. Încrederea e nemărginită precum zările nesfârșite, energia curge prin tine fără stavilă precum vântul care nu obosește niciodată, hotărârea e fermă precum stâncile neclintite iar optimismul zburdă liber, descătușat precum izvorul limpede și rece.

Munții sunt un miracol, o lume aparte, un alt univers care funcționează după cu totul alte reguli. O provocare și, în același timp, un spațiu de calm, de reflecție, de revelare a cine ești tu cu adevărat. Acolo, pe potecile abrupte, pe văile torenților sau pe marginea hăului ce abia se ghicește din marea de verdeață aparent inofensivă, îți dai seama cât de puține lucruri știi  despre tine însuți, cât de diferit ești față de cel care obișnuiește să-și petreacă ziua cu nasul în hârțoage, târându-și picioarele ostenite pe asfaltul încins al unui oraș aglomerat și purtând o mască condescendentă și atât de plictisitoare. Pe munte ești doar tu, autentic, sincer, real. Fără frământări, fără spaime, fără obsesii. Față de cine să te prefaci? De cine să te ascunzi aici? De veverițe, de rugii de mure sau de tufele de jnepeni? Nicidecum! Ei nu te vor judeca niciodată și te vor accepta mereu așa cum ești. Unic și original. Muntele scoate la iveală tot ce este mai bun în tine, te face să te simți împlinit, inspirat și încrezător. Îți înapoiază ceea ce mulți dintre noi am pierdut fără ca măcar să ne dăm seama. Dragostea, aprecierea și respectul față de noi înșine. Față de singura persoană care îți este și îți va fi mereu alături. Tu însuți.   

 

Sursa aici

Am fost prima oară la munte când aveam trei ani. Bineînțeles că nu îmi aduc aminte absolut nimic de atunci. Eram cel mai recent membru al familiei și toată lumea era cu ochii pe mine. Normal! Așa că, unchiul și mătușa mea s-au hotărât să-și ia nepoata cu ei la munte. Erau tineri și curajoși, altfel nu-mi imaginez cum de s-au încumetat la o astfel de aventură. Cred că i-a indus oarecum în eroare mutrița mea de copil cuminte și un cazier infantil destul de subțire (o căzătură în cap, mofturi la mâncare și refuzuri repetate de a adormi fără efectuarea în prealabil a unei țopăieli cu vagi aspecte de dans tribal). Seara, după bunul obicei al oricărui drumeț obișnuit cu muntele, au aprins un foc de tabără iar nepoata cu pricina nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să se joace în cenușa rămasă. Foarte curând, ajunsesem să mă identific mult prea bine cu peisajul din jur și cu umbrele nopții. Camuflajul îmi reușise perfect. Eram plină de cenușă din cap până în picioare. Când m-au văzut cei mari … și cred că inițial și-au cam scuipat în sân gândindu-se că s-au ales cu cine știe ce drăcușor de prin pădure … i-a umflat râsul, de altfel singura și cea mai logică reacție pe care o poți avea în astfel de situații. Și m-am potcovit pe dată cu o minunată poreclă, Cenușăreasa, pe care am târât-o după mine câțiva anișori buni. Ce m-a necăjit însă teribil nu a fost porecla în sine, ci faptul că au râs de mine. Asta m-a făcut să izbucnesc într-un plâns de asemenea proporții că probabil viețuitoarele pădurii au rămas traumatizate și total uluite de halul în care poate zbiera un omuleț de înălțimea unui jneapăn pitic.     

 

Anul următor, ca proaspăt absolventă de grupa mică, am fost trimisă într-o colonie la Bușteni. Așa se numeau pe atunci taberele pentru puștii de grădiniță. Colonii. De ce oare, habar n-am și va rămâne un etern mister pentru mine. Că doar nu ne credeau termite! Sau mai știi? Tot ce îmi aduc aminte de la acea venerabilă vârstă de patru ani, este imaginea unei case cu pereții plini de mici oglinzi rombice și gustările cu salam și cașcaval pe care le savuram într-o poieniță plină de flori. Cam atât. A, și zbieretele însoțite de lacrimi de crocodil, că vreau acasă la mama. Ceea ce s-a și întâmplat, după două din cele trei săptămâni pe care ar fi trebuit să le petrec la Bușteni. A venit tata, m-a încărcat în tren iar toți cei din tabără au răsuflat ușurați că au scăpat de sirena lui Vasile Roaită. Peste ani, am încercat să găsesc atât tabăra, cât mai ales acea vilă cu oglinzi încastrate în pereți, dar nu am reușit. Fie nu mai există, fie imaginea mea despre ele, de la înălțimea și percepțiile unui copil de patru ani, este cu totul diferită față de realitate. Poate ar fi trebuit să le caut privind prin ochii copilului care eram atunci, și nu a-i adultului care sunt acum.

Anyway, cum prea bine spune englezul, microbul muntelui îmi fusese deja inoculat, încet și iremediabil. În fiecare vară, plecam în tabere și urcam pe munte până îmi simțeam mușchii picioarelor ca de piatră. Pe atunci nu știam încă de puterile miraculoase ale aspirinei asupra febrei musculare. Sau nu-mi păsa, ceea ce era cam același lucru. Pentru că nu mă deranja deloc. Era o durere „nobilă”, pe care o suportam cu mândrie, cam infantilă ce-i drept, dar care în mintea mea de preadolescent, era o dovadă a tăriei, a rezistenței, a dârzeniei cu care abordam cărările povârnite, stâncile colțuroase și grohotișurile înșelătoare.

 

Sursa aici

Devenind un adult „responsabil”, am început să colind munții, alături de prieteni, cu rucsacul în spate, din cabană, în cabană. Așa am descoperit harul de tămăduitor al muntelui, marele său talent de vindecător al sufletelor ostenite și al minților zdrențuite emoțional. Pe măsură ce urci, mintea devine tot mai calmă, mai tăcută, ca și cum aerul rece, îmbogățit de mireasma amăruie a brazilor și de parfumul delicat al florilor de munte, ar avea un formidabil efect de anestezic care înlătură toate gândurile grele, toate preocupările apăsătoare și toată neliniștea ce-ți înnebunește creierul zi după zi. Acea voce insuportabilă, care turuie vrute și nevrute și te înnebunește cu griji, cu vinovății, cu suspiciuni și întrebări fără răspuns este, în sfârșit, oprită. Și este … pentru prima oară după mult timp …  liniște. O liniște care la început doare și sperie, dar care apoi se dovedește a fi acel ceva după care ai tânjit, fără să știi, luni în șir. Harababura de la mansardă încetează ca prin farmec iar inima ticăie domol și relaxat. Precum afară, așa și înăuntru. Ce poate fi mai plăcut și mai de râvnit decât să nu mai auzi decât foșnetul ușor al brazilor, clipocitul unui pârâu în apropiere, țârâitul unui cosaș în iarbă și zgomotul înfundat al pașilor pe cărarea șerpuită. Atât. În rest, liniște.

E ca și cum muntele îți curăță trupul, mintea și sufletul de toate reziduurile acumulate. Când ajungi sus, pe creastă, și îți dai jos rucsacul greu de pe umeri, ai senzația că zbori. Pur și simplu, tălpile parcă se desprind de pământ și pentru o fracțiune de secundă plutești, realmente plutești, devii una cu cerul, cu norii, cu muntele. Ești liber, ușor și fără de griji. Te simți puternic, fericit și atât de plin de viață. Pentru că ai reușit! Pentru că poți atinge cerul cu vârfurile degetelor. Pentru că îți poți sprijini fruntea de norii pufoși și dolofani. Și pentru că de acum încolo, nimic nu-ți mai stă în cale. Ești, din nou, stăpânul propriului destin. 

Întotdeauna am privit munții, și continui să-i privesc, cu admirație, cu sfială și chiar cu teamă, câteodată. Pentru că ei îți pun la încercare curajul, inițiativa, rezistența fizică, răbdarea, perseverența, ingeniozitatea. Nu de puține ori am vrut să mă opresc la jumătatea drumului, să renunț și să o iau înapoi la vale. Exact cum fac de multe ori în viața de zi cu zi. Dar am strâns din dinți și am mers mai departe. Și a meritat. Absolut şi categoric. 

Pe munte nu-ţi permiţi să faci nazuri, că te trăsnește de nu te vezi. Te descurci cu ce ai și cu ce poți. Și, Doamne, cât de minunată e apa rece de la izvor, chiar dacă îți clănțăne dinții 5 minute în șir după ce te-ai spălat în aer liber, cât de gustoasă este tocănița cu mămăliguță mâncată cu o poftă nebună sus, pe creste, cu vântul răvășind continuu șervetele și câinele cabanei amușinându-ți curios gleznele, ce odihnitor e somnul pe priciurile tari, denivelate și incomode, cu șoriceii albi privindu-te curios printre scândurile de lemn ale tavanului. 

Sau ghearele de gheață care îți strâng cu putere inima atunci când întunericul te prinde pe munte. Când nu vezi nimic, decât dâra firavă a unei lanterne amorțite și ți se pare că totul în jur foșnește și șoptește suspect de misterios. 

Sau respirația rapidă și întretăiată și privirea ațintită cu încrâncenare în jos spre grohotișul nestatornic, în încercarea de a nu-ți cadorisi prietenii cu o avalanșă de pietre drept în moalele capului. 

Sau ușurarea fără margini când, în sfârșit, după ore de urcuș epuizant prin zăpada până la genunchi, zărești cabana în depărtare iar cabanierul îți oferă o cană cu ceai fierbinte și aromat care ți se pare cel mai bun ceai pe care l-ai băut și îl vei mai bea vreodată. Plus o armată de pisici uriașe care te tratează cu o indiferență regală. Și cărora te grăbești extaziat să le faci o tonă de fotografii, ca apoi să-ți dai seama că nu ai scos capacul de pe obiectiv. Și că te-ai ales, în final, cu ceea ce prietenii vor numi, tăvălindu-se de râs, „poze la capac”.

Sau diminețile pe munte, cele mai frumoase dimineți din lume. Când ceața se ridică ușor printre brazi iar aerul e rece, proaspăt și atât de curat. Vântul se strecoară printre ramurile copacilor, fură câte un smoc de ceață și se joacă cu el până ce acesta se destramă în fuioare din ce în ce mai subțiri care se fac una cu cerul. Nedumerit, vântul mai fură un smoc de ceață, și încă unul, și încă unul, până când nu mai rămâne nimic de furat iar pădurea se ivește în toată claritatea ei, încât ai impresia că poți vedea fiecare crenguță și fiecare con de brad în cele mai mici detalii. Soarele se ghicește undeva în spatele crestelor, ca și cum și-ar pune ușor degetele pe umerii muntelui și s-ar ridica agale, privind întâi cu un ochi, șmecherește, apoi cu celălalt, să vadă cine s-a trezit și îl așteaptă să-i zică un „Bună dimineața!” entuziast.

 

Sursa aici

Așa cum nu te întorci din drum pe munte și continui să urci cu hotărâre spre vârf, tot așa să nu te întorci din drum în viața de zi cu zi. 

Urmează-ți visul cu aceeași ardoare cu care urmezi cărarea ce duce sus, pe creste. 

Nu renunța la ce-ți dorești cu aceeași încăpățânare cu care îți porți pașii spre cabana care întârzie să se ivească de dincolo de culme, dar despre care știi cu siguranță că este acolo, în cețurile din depărtare și că, mai devreme sau mai târziu, tot vei ajunge la ea. 

Fii mereu deschis, prietenos și săritor, așa cum sunt oamenii pe munte. 

Nu te lăsa descurajat de obstacolele care îți apar în cale, așa cum nu te lași împiedicat de un trunchi prăbușit de-a curmezișul potecii.

Să ai aceeași încredere în tine ca cea care te ajută să mergi pe margini de prăpăstii sau să cobori pe văi sălbatice de torenți sau pe grohotișuri înșelătoare.

Fii la fel de calm, de înțelegător și de tolerant precum muntele.

Râzi și bucură-te de tot ce te înconjoară, de toate lucrurile simple și firești din viața ta, așa cum te bucuri de apa rece și limpede a unui izvor sau de dulceața și parfumul unei frăguțe îmbujorate.

Și, mai ales, să te iubești și să te respecți pe tine însuți la fel cum iubești și respecți muntele.

"Nu muntele îl cucerim, ci pe noi înșine."

Edmund Hillary

Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț.