Emoții … olfactive

„Mirosul este un vrăjitor puternic ce te transportă peste mii de mile 

și prin toți anii vieții tale.”

Helen Keller 

Nasul … Zâmbiți, nu? Îmi închipuiam eu!

Îl criticăm cât e ziua de lungă. Ba e prea mare, ba e prea mărunțel, ba e prea ascuțit, ba e prea borcănat, ba e prea cârn, ba e prea încovoiat. Nu suntem niciodată mulțumiți de forma lui. Și nu suntem, din păcate, niciodată recunoscători pentru emoțiile pe care le trăim datorită lui. A banalului și neglijatului organ olfactiv. Îi dăm atenție doar atunci când se transformă într-un robinet stricat sau când ne aduce în pragul sufocării. Atât. În rest, îl ignorăm cu ostentație. 

Nu vi s-a întâmplat să simțiți, fără un motiv evident, cum inima tresare de bucurie sau se strânge de teamă, cum entuziasmul dă năvală sau repulsia vă îngheață, cum încântarea vă aduce zâmbetul pe buze sau nostalgia lacrimi în ochi, doar pentru că o adiere parfumată v-a gâdilat din senin nările? 

Mirosul, unul din cele cinci simțuri ale noastre, este și una din cele mai puternice surse de emoții. Iar nasul … Ei, bine … el este maestrul de ceremonii. Întâmpină respectuos oaspeții aromați și îi îndrumă, pe calea nervilor, spre centrul afectiv al creierului, unde aceștia îi vor răsplăti serviciul zgândărind amintiri și trezind emoții. 

Mergeam într-o după-amiază, după ploaie, prin Cișmigiu. Parcul era aproape pustiu. Era răcoare iar aleile erau împestrițate cu ochiuri de apă și frunze smulse de vânt de pe crengile copacilor. Aleile din Cișmigiu sunt mărginite de tei. Înalți, viguroși, protectori. Teii de mai înfloriseră deja. Erau încărcați de flori filigranate, erau luminoși, aurii, însoriți. Printre ei, teii de iunie își scuturau frunzele ude și păreau reversul medaliei. Erau de un verde întunecat, sclipeau precum argintul și păreau teribil de invidioși pe confrații lor ce-și etalau mândrii coroana parfumată. De parcă nu ar fi știut că urmau să schimbe rolurile peste doar o lună.

În tot Cișmigiul mirosea a ceai de tei. Florile în combinație cu ploaia ce abia încetase răspândeau acea aromă inconfundabilă, îmbătătoare, care te relaxează și îți închide ușurel pleoapele, cufundându-te pe nesimțite într-un somn odihnitor. Cred că dacă mă așezam pe o bancă în acel moment, aș fi tras un pui de somn pe cinste. Era liniște, ceasul de la intrarea în parc bătea discret ora exactă iar porumbeii își vorbeau pe limba lor, degustând dudele coapte ce le fuseseră oferite cu generozitate de vântul zurliu. Parfumul florilor de tei m-a făcut să mă simt precum Alice în Țara Minunilor, așteptând ca din clipă în clipă să se aștearnă masa pregătită pentru ceai, cu cești elegante și aburinde, cu prăjiturele apetisante și cu Iepurele Alb și Pălărierul Nebun în postura de gazde aiurite. Noroc cu zgomotul traficului de dincolo de gardul Cișmigiului, care m-a readus cu picioarele pe pământ, că altfel, cine știe cât mai stăteam pe acolo, visând cu ochii deschiși. Mare atenție la parfumul de tei! Te îmbată, te vrăjește și te rupe de realitate, amăgindu-te spre tărâmuri imaginare și absolut încântătoare, în care ai vrea să te pierzi la nesfârșit. 

Sursa aici

La ieșirea din parc, mirosul teilor a fost înlocuit brusc de cel al dudelor, o aromă dulceagă și grea. Mi-a dat o stare de neliniște, ca și cum în orice clipă un fruct zemos și negru ar putea ateriza pe bluza mea albă, lăsând o urmă însângerată. Este emoția pe care o simt de fiecare dată când trec pe lângă un dud. Grăbesc pasul și încerc să mă țin la distanță de potențialul atac al fructelor ce abia așteaptă să-mi ofere cu generozitate pete greu de îndepărtat. Cred că mă feresc de duzi și din cauză că vederea lor îmi aduce în minte imaginea viermilor de mătase, cu care am făcut oarece cunoștință în copilărie, și care îmi provoacă și acum fiori pe șira spinării. Brrrr!

Mi-am continuat plimbarea pe străzile ude de ploaie, făcând slalom printre crengile aruncate de vânt în mijlocul drumului. Am trecut pe lângă case cu gardurile încărcate de iasomie și caprifoi. Aș sta cu orele să inspir parfumul lor delicat, suav, răvășitor. Pe cât de mici și fragile le sunt florile, pe atât de puternice sunt emoțiile pe care le trezesc în suflet. Bucurie, speranță, calm, încântare. Au neasemuita calitate de a îndepărta anxietatea, de a înlătura neliniștea și a-ți readuce cheful de viață. Vrei să-ți încarci bateriile după o zi imposibilă? Vâră-ți nasul într-o tufă de iasomie sau caprifoi și vei primi din plin energie și optimism. Aroma lor divină este parcă anume dăruită ca să te învioreze, să-ți limpezească mintea, să-ți domolească temerile și să-ți liniștească gândurile apăsătoare.  

Mirosul de grădină proaspăt udată îmi umple sufletul de nostalgie pentru că îmi amintește de diminețile de vară, în vacanță, când mă trezeam în casa bunicilor. Întotdeauna, primul lucru pe care îl simțeam, de care deveneam conștientă de cum deschideam ochii, era aerul răcoros, cu aromă de iarbă udă și flori parfumate ce tocmai își scuturau petalele de picăturile de apă înviorătoare. Apoi, se strecura ușor, subtil, plin de ispită, mirosul delicios de pâine caldă, lapte fierbinte și cafea neagră. O combinație absolut irezistibilă.

Dar … Să revenim în prezent … 

Să urci dealul Cotrocenilor pe înserat, cu brazii din parcul palatului, pe o parte, și copacii uriași din Grădina Botanică, de cealaltă parte, este ca și cum ai fi undeva la munte sau într-o tabără, și nicidecum în miezul Bucureștilor. Aroma de cetină întotdeauna mi-a trezit amintirea munților, a potecilor înguste și abrupte, a aerului rece și proaspăt și a rucsacului greu, purtat pe umeri kilometrii întregi. Te cuprinde dorul de înălțimi, de ascensiuni obositoare dar atât de generoase prin sentimentul de împlinire pe care ți-l dăruiesc la final, când atingi creasta și întreaga lume ți se așterne la picioare. Când simți că plutești la propriu după ce dai jos rucsacul și-ți eliberezi umerii de povara lui. Nici nu mai vezi cârdul nesfârșit de mașini care alunecă în stânga ta. Nu mai auzi zgomotul enervant al motoarelor și chițăitul isteric al claxoanelor. Ești departe, într-o lume verde, tăcută, calmă și înmiresmată.

Și … din care te trezești brutal și dureros când ajungi sus, la Politehnică. Dar … asta este, oameni buni, suntem totuși în București. Deal with it! 

La Politehnică am cedat fizic și nervos. Adică, m-am îndreptat spre metrou, pentru că mă cam lăsaseră genunchii. De, vârsta, ce să-i faci! Amuzant e că de fiecare dată când cobor la metrou, la Politehnică, am senzația că miroase ca într-un cabinet medical. Și asta, pentru că aici cobor de obicei ca să merg la medicul meu de familie. De data asta se întâmplă fix pe dos. Locul e cel care evocă aromele și senzațiile și nu invers. 

Asociem întotdeauna mirosurile cu amintiri ce ne aduc diverse emoții în suflet. Sau, invers, cu emoții care ne duc cu gândul la întâmplări, oameni, locuri din trecutul nostru mai mult sau mai puțin îndepărtat. Și nu întâmplător un parfum anume ajunge la noi la un moment dat. Poate că în acea clipă avem nevoie să ne amintim ceva sau pe cineva, sau să simțim o emoție care să ne ajute să depășim un moment dificil sau să luăm, în sfârșit, o decizie care ne frământă de mult timp. Simpla amintire a unui om pe care-l admirăm sau a unui loc pe care-l îndrăgim sau a unui eveniment important din viața noastră poate fi o sursă de inspirație, de curaj, de încredere, de optimism. Te poate aduce cu picioarele pe pământ sau, dimpotrivă, îți poate oferi un răgaz binemeritat de visare și abandon într-o lume ideală și fascinantă. Câteva clipe benefice de limpezire și de revelație.

Așa că, de fiecare dată când o aromă aparte vă trezește în suflet o emoție sau reînvie în minte o amintire, gândiți-vă de ce a apărut chiar în acel moment, ce vrea să insinueze, ce anume vrea să vă arate? E doar o simplă coincidență? O întâmplare oarecare și atât? Opriți un pic motoarele și dați atenție acestui mic stimul. S-ar putea să aveți o surpriză. S-ar putea să primiți din partea lui un ajutor nesperat sub forma unei idei, a unui sentiment plăcut, a unui prim pas îndrăzneț sau chiar a unui avertisment care să vă ferească de a intra în belele. Tot ce trebuie să faceți este să fiți conștienți de prezența lui, să nu-l lăsați să treacă fără să ascultați ce are de spus, la ce întrebări nerostite vă poate răspunde. 

Sursa aici

Pentru că tot ceea ce ni se întâmplă, se întâmplă cu un scop. 

Sau, așa cum spunea Albert Einstein: „Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim.”

 

Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț. Dacă merită.