„Open” … o întrebare

„ … trebuie toți să avem grijă unii de alții – aceasta este sarcina noastră în viață. Dar trebuie să avem grijă și de noi, ceea ce înseamnă că trebuie să fim atenți la hotărârile noastre, atenți la legăturile noastre, atenți la afirmațiile noastre. Trebuie să ne organizăm cu grijă viețile, pentru a evita să devenim victime.”

Nelson Mandela

„Deschid ochii și nu știu unde mă aflu și cine sunt. Nu e ceva foarte neobișnuit – jumătate din viață nu am știut.” Așa începe povestea vieții lui Andre Agassi, „Open: o autobiografie”. Povestea unui multiplu campion, a unui tenisman genial care, surprinzător și șocant, spune cu sinceritate: „Trăiesc din tenis, deși urăsc tenisul, îl urăsc cu o patimă întunecată și secretă, și totdeauna l-am urât.” Asta nu l-a împiedicat, însă, să câștige opt turnee de Grand Șlem, să fie în multe rânduri numărul unu mondial și să fie singurul jucător din lume care se poate lăuda cu un Golden Șlem (câștigarea tuturor celor patru turnee de Mare Șlem plus o medalie olimpică de aur la Atlanta în 1996). În mod paradoxal, această ură i-a fost cel mai bun antrenor, cel mai bun sfetnic și, de ce nu, cel mai bun prieten, pentru că a făcut din el un om împlinit. 

Recunosc, cu toată onestitatea de care sunt în stare, că nu mi-a plăcut niciodată tenisul. Nu am avut răbdare să urmăresc un meci de tenis cap-coadă și, prin urmare, nu i-am înțeles niciodată regulile. Dar am citit cartea lui Andre Agassi aproape fără să respir și fără să mă mișc. Adică, îmi mai aduceam din când în când aminte să iau o gură de aer proaspăt și mă mai deplasam până la bucătărie să-mi reîmprospătez cafeaua din cană. În restul timpului, parcă eram în fața unui ecran uriaș pe care urmăream, ca în transă, cum se derula acțiunea. Și asta deoarece cartea este astfel scrisă încât ai senzația că urmărești un film HD cu sunet surround. Cuvintele compun imagini incredibil de vii și de expresive. Ai senzația că efectiv auzi rumoarea de pe terenul de tenis, strigătele jucătorilor, aplauzele spectatorilor, zgomotele străzii sau liniștea deșertului. Și, deși nu am înțeles mai nimic din descrierile meciurilor (ouch!), le-am citit cu sufletul la gură, convinsă fiind că se vor termina de fiecare dată cu o victorie. Și ce dezamăgire când rezultatul era exact pe dos!  

La final, o întrebare mi-a răsărit în minte. Cum este posibil ca un om care urăște atât de mult ceea ce face, să facă acel lucru atât de aproape de perfecțiune? Să fie primul, să fie cel mai bun, și totuși să urască cu pasiune ceea ce face. Mi se pare o adevărată contradicție în termeni. Mai tot timpul ni se spune că cei mai buni fac ceea ce le place, că tocmai din acest motiv sunt cei mai buni, pentru că le place atât de mult ceea ce fac!!! 

Să fie oare Andre Agassi excepția care confirmă regula? De mic copil a fost obligat de tatăl lui, un adorator al tenisului, să joace tenis, să mănânce practic tenis pe pâine, dimineața, prânz și seară, să nu mai vadă, audă, gândească, vorbească decât tenis. Practic, micului Andre nu i s-a dat nici o posibilitate de a alege, nu i s-a dat șansa de a descoperi singur cine este și de ce se află aici. Nu este de mirare că jumătate din viață nu a știut cine este, pentru că aceea nu a fost cu adevărat viața lui, viața pe care și-a dorit-o, ci a fost viața pe care tatăl lui a pregătit-o pentru el, bazându-se pe visele și pe dorințele proprii, nu pe visele și dorințele fiului său.

De ce facem totuși lucruri care nu ne plac, și le mai facem și bine, pe deasupra? De ce rămânem blocați în meserii, în locuri sau alături de oameni care nu ne plac? Cum este posibil să fii foarte bun în profesia ta, dar de fapt să o urăști din toată inima? De ce nu renunțăm, pur și simplu, de ce nu facem ceea ce ne place, ceea ce ne-am dori de fapt să facem? Urând ceea ce facem, ajungem să ne urâm pe noi înșine, să ne disprețuim și să ne pedepsim singuri pentru lipsa noastră de curaj, de voință, de perspectivă și de sinceritate.

Andre Agassi spune în cartea lui: „Urăsc tenisul mai mult decât oricând – dar mă urăsc și mai mult pe mine. Îmi spun: „Și ce dacă urăști tenisul? Cui îi pasă? Toți acești oameni, milioanele care urăsc ce fac pentru a trăi, o fac totuși. Poate că asta e ideea, să faci ceea ce urăști și să o faci bucuros. Deci urăști tenisul. Urăște-l cât vrei, dar tot trebuie să-l respecți - și pe tine.”

 

Sursa aici

Milioane de oameni, așa cum spune Andre Agassi, sunt prinși în această capcană. Încearcă să se amăgească cu ideea că ăsta este, poate, destinul lor. Că asta trebuie să facă în această viață. Că cineva trebuie să facă și munca asta. Că totul este predestinat iar noi nu avem nici un cuvânt de spus, nu putem schimba nimic, oricât am dori. De ce facem asta? Pentru că ne este îngrozitor de frică. În loc să ne gândim la ce avem de câștigat, ne gândim mereu și mereu numai la ce avem de pierdut. Ne este teamă de schimbare, ne este teamă să ieșim din zona noastră de confort, clădită cu atâta grijă de-a lungul anilor, nu mai avem voința și răbdarea de a învăța ceva nou, de a o lua de la capăt. Timpul trece mult prea repede și niciodată nu avem suficient timp, deși nici pe cel pe care-l avem la dispoziție nu-l folosim cum trebuie, îl irosim, îl lăsăm să se scurgă, secundă cu secundă, oftând și făcându-i semne de rămas bun. Ne este mai ușor să facem ceea ce deja știm foarte bine, lucrurile cu care suntem obișnuiți și care vin de la sine. Vrem să ne controlăm viața până în cele mai mici detalii și, de aceea, riscul, neprevăzutul și adrenalina nu au ce căuta, pentru că e ceva ce nu putem controla.

Poate că suntem atât de buni când facem ceea ce urâm pentru că este ca un fel de refulare. Dacă tot nu pot să fac ceea ce-mi place, măcar să fiu un AS în domeniul meu. Să le arăt eu lor! E ca o răzbunare, ca o palmă dată destinului. Ca și cum ai spune: „Nu vreau să fac asta, dar atâta m-ați bătut la cap că o s-o fac, uite așa, de-al naibii, ca să vă arăt că sunt cel mai tare!” Iar cei care te-au împins pe drumul ăsta, te vor aplauda, se vor felicita pe ei înșiși pentru cât de buni părinți sau prieteni au fost, ce idee inspirată au avut și cât de bine s-au aranjat lucrurile pentru că tu le-ai dat ascultare. Nu-și imaginează nici măcar o clipă că ți-au dat toată existența peste cap, că te-au făcut să trăiești o viață așa cum o văd ei și nicidecum așa cum ți-o dorești tu. Că s-au jucat de-a destinul iar tu nu le-ai putut spune „NU!”

Sau, dimpotrivă, înțelepciunea dobândită prin experiență și bunul simț înnăscut îți spun că trebuie să-ți respecți profesia, pentru că în felul acesta te respecți pe tine însuți. Indiferent dacă îți place sau nu ceea ce faci, trebuie să o faci cât de bine posibil pentru că faptele tale arată cine ești tu cu adevărat. Nu vorbele, ci faptele. Dar asta nu înseamnă, însă, că ești și fericit. Pentru că porți răspunderea propriilor alegeri și este dureros să constați că ai ales greșit, că fie ți-ai sacrificat cu bună știință pasiunea pentru o siguranță relativă și discutabilă, fie că, pur și simplu, nu ai știut ce vrei cu adevărat să faci iar acum este poate prea târziu să o mai iei de la capăt. Asta, dacă ai norocul să-ți descoperi până la urmă vocația. 

Sau, ceea ce faci a devenit ca o a doua natură, este ușor, nu mai necesită gândire, efort, este rutină pură. Te obișnuiești atât de multă cu o astfel de viață, încât nu mai reușești să vezi dincolo de zidurile de protecție pe care ți le-ai construit de jur împrejur. Te lamentezi, te vaiți că viața ta este aridă, plictisitoare și lipsită de sens, dar nici măcar nu încerci să arunci o privire dincolo de gard și ai uitat cu desăvârșire unde ai ascuns cheia de la poartă. Rămâi prizonierul propriei tale plafonări, prizonierul iluziei confortului călduț și plăcut și renunți să mai cauți să înțelegi cine ești tu cu adevărat.  

Când faci ceea ce nu-ți place, oricât de bun ai fi, te păcălești singur, pentru că trăiești o viață construită pe calapoadele altora, este o viață dictată de familie, de societate, de oricine altcineva numai de tine nu. Nu este viața ta. Este viața pe care poate părinții tăi ar fi vrut să o aibă și pentru că nu au reușit au încercat să o trăiască prin intermediul tău. Sau, ai cedat influențelor venite din partea școlii, prietenilor, societății. De ce să devii pictor, de exemplu? Din ce vei trăi? Vei fii muritor de foame. Nici să nu te gândești la așa ceva. Mai bine fă-te contabil și vei avea mereu un loc de muncă asigurat și un venit lunar. Ce dacă nu poți să suferi cifrele și ești extrem de talentat la desen. Mai bine să fii sigur decât să riști. De câte ori nu am auzit astfel de sfaturi „binevoitoare”. Și de câte ori, mulți dintre noi și-au ales profesii pe care le urăsc doar de teamă că nu au să poată trăi din pasiunea lor. Câți oameni foarte, foarte talentați nu și-au înăbușit talentul ca să devină apoi economiști, ingineri, sculeri-matrițeri, și să-și urască de moarte meseria pentru tot restul vieții lor? Asta vrem? Să fim nefericiți, să adunăm frustrări, resentimente, invidie?

Andre Agassi a știut să se folosească de ura sa pentru tenis ca să devină unul dintre cei mai iubiți jucători de tenis din toate timpurile. El și-a găsit în final propria cale și propriul vis. El spune așa: „Ține minte asta. E singura perfecțiune care există, perfecțiunea de a-i ajuta pe alții. Este singurul lucru pe care-l putem face care are valoare și înțeles durabile. Pentru asta suntem aici. Ca să ne facem unii pe alții să ne simțim în siguranță. … Pentru a lupta în ciuda durerii și, când putem, pentru a le ușura durerea celorlalți. Atât de simplu. Atât de greu de văzut”

Într-adevăr. Atât de greu de văzut. Nu este ușor să descoperi ce-ți place și, mai ales, să faci ce-ți place, să-ți transformi pasiunea în profesie și profesia în pasiune. Dar nu este nici imposibil. E adevărat că îți trebuie curaj, multă voință și, mai ales, oameni care să creadă în tine și care să te încurajeze. Dar atâta vreme cât îți dorești din tot sufletul să faci ceva anume, este imposibil să nu reușești. 

 

Sursa aici

Nu există o rețetă pentru așa ceva. Fiecare dintre noi este un Univers unic, desăvârșit și complex. Fiecare are drumul lui. Chiar dacă în aparență aceste drumuri seamănă, ele sunt totuși foarte diferite, la nivel de amănunt, de perspectivă, de interpretare, de viziune. Poți folosi experiențele celorlalți, rețetele lor, ingredientele lor, dar adaugă neapărat propriile ingrediente rezultate din experiența ta de viață. Construiește-ți propria cale, originală, inconfundabilă și care să poarte amprenta și savoarea ta personală. Altfel, nu vei face altceva decât să copiezi viața altcuiva. Eu am încercat și, credeți-mă, nu merge.

Ca să poți face asta, trebuie să ajungi să te cunoști foarte bine pe tine însuți. Să-ți cunoști calitățile, defectele, valorile, abilitățile, convingerile, mai ales acele convingeri care te țin pe loc, care îți alimentează temerile și neîncrederea în tine și te împiedică să-ți asumi riscurile unui nou început. Să-ți descoperi identitatea, misiunea, motivația. Sunt o mulțime de cărți valoroase, de cursuri și seminarii foarte interesante de unde poți învăța tehnici și metode de a te cunoaște și a-ți descoperi și înțelege potențialul. Trebuie doar să vezi care ți se potrivește, pentru că și aici este exact același lucru. Ceea ce funcționează pentru mine, s-ar putea ca ție să nu-ți fie de nici un folos și invers. Pentru fiecare dintre noi există o metodă anume care ni se potrivește cel mai bine. Poate fi NLP, meditație, coaching, analiză tranzacțională, constelații familiale sau orice altă metodă psihologică sau spirituală.      

Sursa aici

Tot ce contează este să fii autentic, să-ți trăiești propria viață, nu o viață impusă de altcineva. Nu forța lucrurile. Dacă ceva nu iese, înseamnă că nu este momentul potrivit. Lasă-l deoparte și vei simți când este timpul. Fă cât mai multe lucruri care îți plac. Experimentează cât mai multe lucruri noi. Înconjoară-te de oameni care să te inspire și să te încurajeze. Călătorește. Crează-ți obiceiuri noi. Lasă-te dus de val. Renunță, măcar din când în când, să mai încerci să controlezi totul în jur. Un pic de adrenalină, administrată în dozele corespunzătoare, este sănătate curată. 

Nu este ușor, dar măcar încearcă. Nu vei ști niciodată ce ți se potrivește dacă nu încerci. Fii cel mai bun prieten al tău și fii sincer cu tine însuți. Nimeni altcineva nu știe mai bine ca tine de ce ai nevoie și ce-ți dorești cu adevărat. Așa că nu încerca să-ți strecori sub preș visele, dorințele, pasiunile, sub pretextul că este prea târziu să le mai dai viață. Singurul om de care nu te poți ascunde ești tu însuți. Chiar dacă mintea va încerca să le tăinuiască, sufletul le va scoate mereu la iveală, pentru că nu te poți împiedica să simți, nu poți împiedica emoțiile și sentimentele să te scuture din cap până-n picioare și să-ți amintească mereu și mereu cine ești tu cu adevărat.

    

„Viața e un meci de tenis între opusuri. Victoria și înfrângerea, dragostea și ura, deschis și închis. E bine să afli acest lucru din timp. Apoi să recunoști contradicțiile flagrante din tine și, dacă nu poți să le îmbrățișezi sau să le împaci, măcar să le accepți și să mergi mai departe. Singurul lucru pe care nu-l poți face e să le ignori.”

Andre Agassi

Iată doar câteva din cărțile care îți pot fi de ajutor:

„Open: o autobiografie”, de Andre Agassi

„Viața ca o țeapă”, de Alan H. Cohen

„Secretele succesului”, de Dale Carnegie

„Călugărul care și-a vândut Ferrariul”, de Robin Sharma

„Inteligență emoțională”, de Daniel Goleman

„Puterea prezentului”, de Eckhart Tolle

„Screw it, let’s do it. Lecții dinșcoala vieții”, de Richard Branson

„Profețiile de la Celestine”, de James Redfield

„Partea întunecată a căutătorilor delumină”, de Debbie Ford

„Cine ai fi tu, fără povestea ta”, de Byron Katie

„Iubește ceea ce este”, de Byron Katie

„Ce spui după Bună ziua?”, de Eric Berne

„Iluzii”, de Richard Bach

„Un val, un ocean”, de Bert Hellinger

„Eu sunt OK, tu ești OK”, de Thomas Harris

„Convingeri”, de Robert Dilts

„Fă-ți viața exact cum vrei tu!”, de Richard Bandler

„Inima minții”, de Steve Andreas și Connirae Andreas

Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț.