Universul din metrou, varianta tehno

„Telefoanele te aduc mai aproape de oamenii ... care au telefoane.”

replica lui Chandler din filmul serial „Prietenii tăi”

Back to the underground! Asta ca să mă dau și eu mare … sâc!

A venit în sfârșit primăvara. S-a încălzit afară și pomii sunt încărcați de flori. Parfumul lor este îmmmmmbietor! Nu și la metrou, însă. Acolo continuă să miroasă, ca de obicei, a combustibil, fier, covrigi și multe alte miresme și miasme neidentificabile. Dar … Au apărut culorile! Oamenii se îmbracă tot mai mult cu haine colorate, vesele, dăruitoare de bună-dispoziție. Mult roșu … se pare că este una dintre culorile preferate ale colegilor mei de călătorie … un picuț de mov, ceva portocaliu pe ici pe acolo și cam puțintel verde, după gustul meu. Ar trebui mai mult verde, turcoaz, albastru. Dar, cum suntem abia la început de căldurică, își vor face apariția … încet, încet … și restul culorilor din spectrul ROGVAIV. Abia aștept!

Mie îmi place teribil să circul cu metroul. O fac de când eram copil, deci, practic, pot spune că mi-am petrecut o mare parte din viață în subteran. Vine repede, merge repede, totul e pe repede înainte. Nu are stopuri, nu are treceri de pietoni, nici prea mult aer … dar … nu poți să le ai pe toate, nu? Când se întâmplă ca destinația mea să fie, cu totul straniu, departe de orice stație de metrou, intru de-a dreptul în panică. Sunt în stare să zbier precum Richard al III-lea: „Dau regatul meu pentru o stație de metrou!” Mă rog, e un pic discutabil, având în vedere că nu am în posesie nici cea mai mică fărâmă dintr-un regat, dar atât de mult valorează pentru mine acest tren care mișună zilnic prin adâncurile Bucureștiului. Când mă rătăcesc, și asta mi se întâmplă destul de des, mă uit după o stație de metrou. Ea este salvarea mea. Dați-mi o stație de metrou și găsesc imediat drumul spre casă. Altfel … trebuie să mă bazez pe bunăvoința, spiritul de orientare și calitățile de ghizi ale celor din jur. 

Câteodată îmi imaginez cam ce ar gândi un călător în timp, aterizat în secolul XXI din întunecatul Ev Mediu. Cred că ar fi absolut terifiat să vadă cum atâția oameni se sacrifică de bună voie, aruncându-se liniștiți în burta unui ditamai dragon de metal, care pleacă apoi, probabil spre porțile iadului, într-un scrâșnet de roți înfiorător auzului. Ce explicație ar găsi pentru faptul că unii oameni intră în burta dragonului iar alții ies din ea? Teferi și nevătămați! L-ar convinge oare asta să încerce și el o călătorie prin miezul pământului? Cine știe? Cred că ar fi taaaaaare amuzant!

Ce mi-a atras atenția zilele trecute a fost varianta tehno a universului din metrou. Respectiv … telefoane, tablete, ipad-uri, e-readere și altele asemenea. Suntem din ce în ce mai mult într-un soi de simbioză cu tot felul de gadget-uri care ne oferă accesul la o mulțime de informații și de oameni, aproape instantaneu. Am senzația ciudată că ne transformăm, încet dar sigur, în ceva asemănător borgilor din Strat Trek. Acele ființe pseudo-cibernetice, jumătate oameni, jumătate mașini. Tot mai mulți oameni poartă aproape non-stop acele căști handsfree care le permit să-și folosească telefonul mobil fără să-l mai scoată din buzunar, sau căștile micuțe conectate la smartphone sau la ipod cu care ascultă muzică sau știri sau audiobook-uri.  Parcă ar fi implantate acolo și fără ele ar fi total debusolați. Și ăsta e doar începutul!    

Știți vorba aia: „Râde ciob de oală spartă”? Eu sunt unul dintre pasionații de gadget-uri. Bine, nu merg cu căștile în urechi pentru că îmi place să aud ce se petrece în jurul meu, să ascult discret zumzetul de glasuri și să aflu tot felul de lucruri interesante din viețile colegilor mei de călătorie. Dar, ador să mă joc pe smartphone. Spider solitaire! Ce, credeați că joc cine știe ce „game” sofisticat? Nici chiar așa! Nu doar că joc în tren, dar continui să joc și după ce cobor în stație. Îmi iau ca punct de reper încălțămintea persoanei dinaintea mea și îmi văd de drum, jucându-mă și aruncând din când în când câte o ocheadă în față ca să mă asigur că ghidul meu se află încă acolo. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să mă trezesc luând-o într-o direcție total aiurea, doar pentru că cel din fața mea … normal! … nu intenționa nici pe departe să ajungă în același loc ca și mine. 

Sursa aici

 Mă uit la oamenii care așteaptă trenul în stație. Unii vorbesc la telefon, alții îl țin, pur și simplu, în mână, privind din când în când spre ecran, în așteptarea vreunui mesaj sau apel,  alții își potrivesc căștile în urechi sau pe urechi, depinde de model, și își aleg din lista smartphone-ului albumul preferat sau postul de radio favorit. Unii vorbesc în șoaptă, în timp ce alții nu au nici cea mai mică problemă în a-i înștiința pe cei din jur despre ce au servit la micul dejun sau despre lopețile pe care Vasile ar fi trebuit să i le aducă lui Ion încă de aseară. E un adevărat mister ce s-a întâmplat cu lopețile alea. Unii oameni au o plăcere teribilă să vorbească la telefon. Încep conversația în stație, o continuă pe tot parcursul drumului și nu o termină nici când ajung în stația de destinație. Mă întreb cum, Doamne iartă-mă, de nu le ia foc urechea. Eu am vorbit o dată o jumătate de oră și nu mi-am mai simțit urechea altă jumătate de oră. Cel mai mult îmi place, iar aici recunosc că sunt răutăcioasă, când cineva se încăpățânează să vorbească la telefon atunci când trenul este în tunel, unde … e bine de știut asta … nu prea ai semnal. Și, inevitabil, conversația va fi formată din: „ … scuze, dar iar am pierdut semnalul” sau „ … mă auzi? Drace, iar s-a întrerupt, fir-ar el să fie de semnal!” sau „ … nu știu, domne, ce e cu semnalul ăsta de se tot pierde!” De parcă acolo, în străfundurile Bucureștiului, semnalul de telefon e la discreție și zbârnâie voios prin eter. Mai are și el lipsurile lui. Ca de exemplu … câteva tone de pământ zdravăn deasupra capului. Se pare, totuși, că problema e pe cale de remediere.  

Până să apară smartphone-urile astea sofisticate, oamenii jucau cărți pe telefon sau diverse jocuri cu biluțe, steluțe sau alte forme viu colorate. Acum, poți juca strategie, RPG-uri (role playing games), FPS-uri (first-person shooter), curse de mașini, practic cam aproape toate tipurile de jocuri pe care le poți juca pe desktop sau laptop. Îmi place să urmăresc expresiile de pe chipurile celor care se joacă pe telefon în timpul călătoriei cu metroul. Unii sunt foarte concentrați, stau aplecați în față, cu coatele sprijinite pe genunchi, cu fruntea încruntată, cu buzele strânse, ochii sunt fixați pe ecran și urmăresc cu atenție maximă mișcarea personajului sau obiectului iar degetele manevrează agile butoanele virtuale. Alții sunt relaxați, zâmbesc când obțin punctajul dorit, dacă ar putea ar chiui de bucurie, sau se strâmbă dezamăgiți, atunci când nu reușesc să termine nivelul. Sunt absolut adorabili! Mai ales când oftează, ridică din umeri și o iau de la capăt. Nu văd și nu aud nimic în jurul lor. Sunt departe, într-o lume mai mult sau mai puțin fantastică, înconjurați de personaje uluitoare, de piese de Mahjong sau de banale cărți de joc. Oricum ar fi, drumul nu mai pare atât de lung iar cele câteva minute sau zeci de minute petrecute în compania jocului nu doar că te ajută să te relaxezi dar, în mod nu chiar atât de paradoxal, te ajută să și găsești soluții la problemele care te frământă. Mie, cel puțin, mi s-a întâmplat să-mi vină unele dintre cele mai bune idei exact atunci când pierdeam câte un nivel din Spider Solitaire. La care, fie vorba între noi, mănânc bătaie pe rupte. Dar nu mă las. 

Mesajele! Ohohoho! Ce de mesaje se scriu în metrou! Cuvintele zboară de pe tastatură într-o grabă nebună. La ce viteză au zburdalnicele degete, unele persoane ar putea scrie o întreagă nuvelă între Crângași și Piața Victoriei. Cu tot cu preambul, intrigă și final în coadă de pește. Ai senzația că privești la un joc de ping-pong. Când auzi „ping-ul”, e semn că pe ecranul celui de lângă tine și-a făcut apariția Măria sa mesajul. Imediat, degetele descriu linii și curbe pe tastatură, compunând răspunsul așteptat cu nerăbdare de cineva aflat nu se știe unde. Când se apasă „send”, parcă și auzi „pong-ul” anunțând sosirea răspunsului la destinație. Și tot așa. Ping-pong, ping-pong. Conversații lungi desfășurate prin intermediul degetelor și nu al vocilor. Unii zâmbesc, chiar pufnesc în râs, dacă partenerul de discuție e mai hâtru și pus pe glume. Mai ales la 7 dimineața. Alții se îmbufnează, li se citește neplăcerea sau supărarea pe chip, semn că, din păcate, cuvintele sosite nu sunt deloc pe placul lor.   

De când au apărut ipad-urile și tabletele, posibilitățile sunt … uau! ... „the sky's the limit!” Acum câteva zile priveam cu invidie o doamnă care urmărea un film pe o tabletă, în timp ce metroul zbura prin tunel. Anul trecut, așa ceva mi s-ar fi părut de domeniul fanteziei pure. Două scaune mai încolo, un tânăr juca un joc de strategie tot pe o tabletă iar un altul își făcea însemnări pe telefon pentru cine știe ce proiect sau lucrare. Este absolut fascinant. Filme, concerte, jocuri, romane, desene, schițe, idei, note, absolut tot ce vrei și ai nevoie se află la îndemână, pe o tabletă sau ipad sau smartphone, în timp ce îți vezi liniștit de drum cu metroul. Nici vorbă ca timpul petrecut în tren să mai fie plictisitor. Cu condiția să nu-ți uiți gadget-urile acasă.   

Despre cei care citesc în metrou am mai vorbit. Ei sunt preferații mei. Deși tot cărțile clasice se pare că sunt în top, am văzut destul de multe persoane care citesc pe telefon sau pe e-reader. Mai puțin pe tabletă. Dar lucrurile evoluează. Rapid. Am încercat și eu să citesc pe telefonul mobil. Cam greu. Nu doar din cauza scrisului mic și a vederii deficitare, dar trebuie să dai pagina mult prea des pentru gustul meu, așa că am revenit „pronto” la paginile tipărite. Mă bucură nespus când văd cum cineva care se urcă în tren, scoate imediat o carte sau un e-reader și se pune pe citit. Zgomotul surd și monoton al garniturii de metrou crează un soi de bulă de liniște în care te poți cufunda atât de adânc încât riști, cu siguranță, să ratezi stația unde ar trebui să cobori. Mai ales dacă ai o carte care te prinde rău de tot. Dar asta face parte din farmecul călătoriei cu metroul, varianta pentru cititorii pasionați.

„Timpul acordat cititului este întotdeauna timp furat. Acesta este fără îndoială motivul pentru care metroul se întâmplă să fie cea mai mare bibliotecă a lumii.”

Francoise Sagan

Sursa aici