Dimineata, cafeaua si umbrela

E miercuri dimineata, o zi oarecare din ianuarie 2013. Cobor din metrou la statia Eroilor. O iau de-a lungul peronului, spre scarile pe care trebuie sa urc ca sa ajung pe celalalt peron, spre Gara de Nord. Sunt un pic cam obosita, pentru ca m-am culcat foarte tarziu, dupa ce am terminat ultima postare de pe blog. Asa ca nu ma pot lauda nici cu o vedere prea clara si nici cu o atentie distributiva prea stralucita.

Ridic privirea de pe telefonul mobil pe care ma joc Spider Solitaire. Stiu, stiu! Nu este deloc indicat sa te joci pe telefon in timp ce faci slalom printre calatori pe un peron aglomerat. Dar nu ma pot abtine. Este mica mea placere de dimineata. Ma ajuta sa-mi pornesc creierul indaratnic si recalcitrant. Deci, cum spuneam, ridic privirea si vad in fata mea o tanara imbracata un pic cam nepotrivit pentru vremea de afara. La inceput, am crezut ca nu vad bine si ca nu disting cum trebuie culorile si nuantele. Dar, nu, fatuca era imbracata in maieu! Un maieu decoltat, lasandu-i bratele complet dezgolite. Pe mana avea o haina mai groasa.

M-am uitat in jur. Toata lumea era infofolita, cu caciuli, fulare, geci, manusi, ma rog, tinuta de iarna clasica. O doamna se uita si ea uimita, parca nevenindu-i sa creada ca tinerei chiar nu-i este frig. “Oare ce-o fi fost in mintea ei cand s-a imbracat dimineata?”, ma intreb usor confuza.

Ajunsa pe peronul spre Gara, trec pe langa tanara in maieu si-mi zic in sinea mea: “Fatuca draga, paracetamol scrie pe tine!”

Parchez in locul meu preferat de asteptare a metroului si imi reiau jocul pe telefon. Ceva insa nu-mi da pace. Chiar in ultimul articol vorbeam despre cum alegem sa reactionam la ceea ce ni se intampla zi de zi. Eu ce-am facut? Am ales sa judec, sa interpretez totul prin prisma gandirii traditionale, bine intepenita in dictionarul ancestral: “Tinuta obligatorie! Daca e iarna, e palton, pulovar de lana si sosoni! Nu se accepta nici un fel de abateri de la codul vestimentar. Cei care nu se conformeaza vor fi aspru pedepsiti!” M-am simtit bulversata ca cineva indrazneste sa iasa din tipare! 

In fond si la urma urmei, fiecare se imbraca dupa cum doreste si dupa cum se simte bine. Nu este treaba nimanui sa judece tinuta celuilalt. Daca eu vreau sa port pantaloni scurti si slapi pe derdelus e treaba mea. Ca de pe urma acestei aventuri s-ar putea sa ma aleg cu o gripa de toata frumusetea si sa stranut cat e ziua de lunga, spre exasperarea celor din jur, este iarasi treaba mea. Bine, recunosc, daca le fac cadou si vreo cativa virusi, atunci e si treaba lor. Facem party cu paracetamol!

Asa ca, am zambit si am privit-o pe tanara in maieu cu admiratie. Ii statea bine imbracata asa. Si am simtit o urma de invidie ca pentru ea frigul nu este o problema. Eu eram ca un urs infofolit si tot nu mi se parea suficient de cald. A, si apropo, am mancat bataie crunta la Spider.

Am ajuns la birou si, normal, primul lucru pe care l-am facut a fost o uriasa cana cu cafea neagra, aromata si fierbinte.

A urmat apoi o repriza de ras sanatos. In fiecare dimineata ne adunam cu totii in jurul miraculoaselor cani cu cafea si avem mica noastra discutie de inceput de zi, cand ne impartasim unii altora aventurile de ieri sau intamplari mai vechi sau mai noi.

Unul dintre colegi mi-a oferit un alt exemplu excelent despre cum alegem sa reactionam la ceea ce se petrece in jurul nostru. In replica la povestea mea cu maieul, el si-a adus aminte de o intamplare, petrecuta tot la metrou, cu cativa ani in urma. Afara ploua si era o vreme de sa nu scoti nici cainele din casa. Statea pe peron, privind nefericit la pantofii uzi, in care cantau broastele. La un moment dat a observat ca oamenii care treceau pe langa el il priveau intrigati, unii muscandu-si buzele ca sa nu rada, altii incruntandu-se indignati, altii ridicand sprancenele a mirare. „La ce s-or fi uitand?”, s-a intrebat el, naiv si nevinovat. Metroul a intrat in statie. El s-a indreptat spre usa. Si a urmat revelatia! Cand a dat sa intre in metrou si-a dat seama ca ceva il impiedica. A ridicat privirea si ... acolo ... deasupra capului era, in toata splendoarea ei, umbrela deschisa, protejand-ul de o ploaie imaginara. “Ups! Deci de-asta se uita toata lumea la mine! Super ciudat! Asta o sa-mi doboare stima de sine pentru tot restul saptamanii!” a gandit el, osciland intre ras si jena. Statea fix in dreptul usii trenului iar ceilalti calatori isi faceau loc pe langa el, strecurandu-se pe sub umbrela deschisa, ca sa urce in vagon. Unii radeau cu lacrimi, altii erau enervati si grabiti.

Concluzia: a inchis umbrela ca si cum era cel mai firesc lucru din lume si ... a asteptat metroul urmator.  

Prin urmare, cei care au ales sa se distreze copios pe seama incidentului cu umbrela au inceput ziua relaxati si bine dispusi si, in mod sigur, le-au facut ziua buna si colegilor sau prietenilor carora le-au povestit isprava de la metrou.

Pe de alta parte, cei care au ales sa se infurie si-au amanetat intreaga zi. Au ajuns nervosi la serviciu, si-au indispus colegii si au stat probabil botosi toata ziua.

Si iata cum o simpla umbrela poate deveni un soi de teleportor emotional, care te transporta instantaneu in iad sau rai, in functie de ce buton alegi sa apesi.

Sunt intamplari banale, dar tocmai asta este ideea. Cu asa ceva ne intalnim zi de zi, astfel de lucruri mici, firesti, ne pot influenta in bine sau in rau. Depinde doar de noi ce destinatie alegem, cum vrem sa le folosim: in favoarea sau in defavoarea noastra.     

Pentru mine, in mod sigur a fost una din cele mai haioase povestiri pe care le-am auzit. Si am avut o zi excelenta!